AFnews
Născut în 1915, la Bucureşti, Iosef Eugen Campus este una din cele mai avizate voci critice ale ultimei jumătăţi de veac, dotat cu o vastă cuprindere intelectuală, cu o reală, profundă erudiţie. După absolvirea Liceului „Matei Basarab”, cu excelente rezultate la limba română, se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din capitală. Sedus de ideile sionismului, tânărul Iosef Eugen Campus îşi părăseşte studiile, îmbarcându-se pe un vas cu destinaţia Palestina. Se înscrie la Universitatea din Ierusalim, absolvind în numai doi ani cursurile şi susţinându-şi teza de licenţă cu un subiect referitor la filozofia ştiinţei. Se întreţine în perioada studiilor universitare muncind ca salahor, practicând diverse munci manuale, cum ar fi sădirea puieţilor sau distribuirea laptelui la domiciliu.
Se reîntoarce în 1936 în România, cu gândul de a reveni la Ierusalim pentru desăvârşirea studiilor, dar i se refuză paşaportul. Îşi va încheia studiile universitare la Bucureşti, susţinându-şi doctoratul în litere şi filozofie cu teza intitulată “Formaţiunea spirituală a lui C. Dobrogeanu Gherea” (1948). Va deveni director al Şcolii Spaniole din Bucureşti şi profesor de limba franceză la Liceul „Sfântul Sava”, printre elevii săi numărându-se şi poetul Ilie Constantin, cel ce va recunoaşte, mai târziu, în profesorul său un veritabil „maître à penser”. Se vede că tânărul dascăl avea o influenţă benefică asupra elevilor, un desăvârşit tact pedagogic. Ca o dovadă a înzestrării sale de pedagog e şi faptul că Iosef Eugen Campus debutează editorial cu o lucrare critică originală, “Literatura pentru copii” (Editura Librăriei „Principele Mircea”, Bucureşti, 1939), ce vădeşte o concepţie modernă asupra valenţelor educative ale literaturii. Criticul defineşte specificul literaturii pentru copii ca fiind „punctul de intersecţie al literaturii cu psihologia şi pedagogia”. Scopurile pedagogice trebuie să primeze în judecarea acestui gen: „Ultimul cuvânt e nimerit să-l aibă pedagogia”.
În concepţia tânărului dascăl, cartea trebuie să fie folositoare pentru „dezvoltarea integrală a copilului”, iar „educaţia estetică este o parte a dezvoltării integrale”. Întreprinzând un excurs asupra literaturii pentru copii în publicistica românească, Iosef Eugen Campus constată că „lipsesc studiile vaste şi studiile ştiinţifice”. La începuturile literaturii noastre, scrierile pentru copii nu sunt esenţialmente diferite de cele ce se adresează adulţilor. Specificul domeniului cercetat e definit prin analiza unor autori cunoscuţi precum G. Pleşoianu sau Ioan M. Râureanu, prin descrierea unor genuri ca basmul cult, basmul popular, legenda etc.
Examinând situaţia traducerilor din acest sector, autorul constată că, de cele mai multe ori, limbajul unor traduceri are multe lipsuri, versiunile româneşti fiind împănate cu un număr „mare de neologisme”, ce îngreunează considerabil lectura celor mai mici. După cum afirmă însuşi autorul, voluminoasa lucrare e prima de acest gen la noi. Iosef Eugen Campus îşi însoţeşte cartea cu un catalog comentat al scrierilor pentru copii, reţinând 809 de titluri.
În plină dictatură antonesciană, în pofida războiului şi a atmosferei de suspiciune generală, tânărul erudit editează câteva volume dedicate istoriei evreilor şi culturii iudaice. Publică, de pildă, culegeri de folclor evreiesc: “Peştera vrăjită” (Legende inspirate din folclorul evreiesc, 1942), “Vântule, tâlharule” (1942). Preocupările sale din domeniul iudaismului se materializează în câteva cărţi sintetice, menite să familiarizeze pe evreii pământeni cu propria lor istorie, adeseori ignorată. O lucrare de vastă erudiţie a lui Iosef Eugen Campus este “Istoria evreilor în epoca post exilică. Fii exilului”(Bucureşti, 1944). Autorul îşi defineşte intenţiile într-o scurtă notă introductivă. După cum se subliniază aici, lucrarea nu urmăreşte să se constituie într-o istorie completă a poporului evreu, de la origini până în zilele noastre, ci doar ca un „şir de tablouri sintetice”, centrate în jurul unor personalităţi marcante, al unor momente esenţiale din evoluţia iudaismului. Iudaismul e definit ca o „noţiune care sintetizează toate valorile caracteristice create de poporul evreiesc de-a lungul veacurilor”, fiind considerat, metaforic, drept o „flacără aducătoare de viaţă nouă, în epoca post exilică”.
Lucrarea are un sens activ şi polemic, căci epoca în care apare cartea e una de „clătinare morală şi naţională evreiască”. Iată câteva rânduri în care descifrăm nu numai o profesiune de credinţă a autorului, ci şi o încărcătură profetică:„Galutul babilonian a ştiut să transpună înfrângerea politică într-o biruinţă spirituală, avântată spre culmi de ideal. Va reuşi şi galutul actual astfel de mântuitoare realizare? Răspunsul ni-l va da viitorul. Dar el stă, în parte, în puterea noastră.”
Iosef Eugen Campus îşi întemeiază cercetarea mai ales pe cărţile lui Ezra şi Nehemia din Vechiul testament, în care vede nu simple ficţiuni poetice, ci un izvor esenţial de informaţii. În acelaşi an, 1944, Iosef Eugen Campus editează două scurte istorii ale evreilor, ambele apărute la Editura Comunităţii Israeliţilor de Rit Spaniol din Bucureşti. Primul volum, “Istoria evreilor din epoca răsăriteană”, e o sinteză dedicată evenimentelor istorice din cele mai vechi timpuri până în secolul al XI lea, când cu ultimul gaon, Hizkia, „apune pentru totdeauna strălucirea centrului evreiesc răsăritean”. Acest prim volum trasează începuturile existenţei poporului evreu, care locuia acum 4000 de ani în regiunea dintre Tigru şi Eufrat, ca un neam de păstori semi-nomazi.
Istoricul evocă etapa cuceririi Canaanului, a marilor regi (Saul, David, Şelomo). Perioda extrem de frământată a regatului Israel ( 933 720 e.n.) durează vreo două secole. Pagini inspirate dedică Iosef Eugen Campus evocării diferiţilor profeţi. Regatul Iehuda se întinde între anii 933-586 î.e.n., perioadă în care trăieşte profetul Irmeiahu (Ieremia), unul din înţelepţii care are clarviziunea de a înţelege primejdia „răzvrătirii împotriva imperiului babilonian şi a avut curajul să spună aceasta într o vreme când toţi doreau războiul”. De aceea, arată autorul, profetul va fi prigonit de ai săi şi va muri în exil, „doborât de jalea de a-şi fi văzut îndeplinite profeţiile”.
Aceste pagini ale tânărului erudit sunt un elogiu adus cărţii şi biruinţei spiritului. Iosef Eugen Campus constată că în timp ce „stăpânirea vremelnică a regilor se năruia”, profeţii clădeau „împărăţia veşnică a gândului evreiesc, biruitor prin veacuri”. Deosebit de sugestive sunt paginile dedicate exilului evreiesc, robiei din Babilon. Istoricul citează copios din scrierile biblice, printre altele fragmente cum ar fi cele din Psalmul 37: „Lângă râurile Babilonului, acolo am stat şi am plâns când ne-am adus aminte de Ţion”… Nu mai puţin pasionantă e evocarea episodului întoarcerii din exilul babilonian şi a perioadei în care poporul învaţă să cunoască Tora. Prin intermediul sinagogilor şi şcolilor, evreii răspîndesc cu fervoare cuvântul Domnului. E o perioadă de mare emulaţie intelectuală, în care fostul neam de păstori începe să devină „poporul cărţii”. Capitolele “Evreii în împărăţia grecească”, “Evreii în împărăţia romană”, “Evreii din Babilonia în vremea stăpânirii parţilor”sau cel dedicat stăpânirii arabe sunt dominate de acelaşi stil curgător, sintetic, bogat în sugestii.
Nu mai puţin remarcabil e volumul intitulat “Istoria evreilor în epoca apuseană” (1944), dedicat existenţei evreilor în Europa. Iosef Eugen Campus evocă, în pagini inspirate, epoca de aur a culturii sefarde, ilustrată de gânditori precum Şelomo ibn Ghevirol, autorul “Fântânii vieţii”, cel ascuns „sub numele misterios Avicebron”. Dar cel mai mare dintre reprezentanţii acestei epoci a fost Iehuda Halevi, autorul cărţii “Kuzari”, prin care încerca să apere „religia evreiască împotriva ponegririlor duşmane”. Relatările despre viaţa evreilor din Spania sau cea din perioada Evului mediu în restul Europei sunt schiţate cu o mână sigură, de cărturar bine informat. Istoricul pune în lumină acuzele mincinoase îndreptate împotriva evreilor, reluate ciclic, în diverse conjuncturi: omorul ritual, complicitatea cu mongolii, otrăvirea fântânilor, furtul şi pângărirea de obiecte sfinte, complicitatea cu ereticii.
Iosef Eugen Campus prezintă deopotrivă centrele în care, după expulzarea din Spania, continuă viaţa evreiască: Italia, Turcia, Ţările de Jos, Polonia, Germania, Rusia. Alte capitole importante ale cărţii se intitulează “Evreii în România” şi “Puternicul centru evreiesc din America”. Ultimul capitol al volumului, “Înapoi către noi înşine”, descrie principalele ideologii ale comunităţilor evreieşti din perioada secolului XX. Sunt evocate aici personalităţile lui Theodor Herzl şi Ahad Haam, cu credinţa acestora în necesitatea imperioasă de a realiza „Noua ţară”, ca un centru spiritual al evreimii şi ca izvor de reînviere a evreilor de pretutindeni. Nu e întâmplător că istoricul redă în ultimele pagini ale cărţii celebra declaraţie a lordului James Balfour, ce promitea „crearea unui cămin naţional în Palestina”. Apărute într o perioadă istorică tulbure, aceste trei volume semnate de Iosef Eugen Campus, dedicate istoriei şi civilizaţiei evreilor, conţin un mesaj sionist afirmat cu tărie.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial, Iosef Eugen Campus se apleacă mai ales spre studierea unor scriitori de stânga. Una din lucrările sale fundamentale e cea intitulată “Formaţiunea spirituală a lui C. Dobrogeanu Gherea” (1848), ce constituie teza de doctorat a autorului. Dedică studii critice sau prefeţe unor autori ca Anton Bacalbaşa, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau N. D. Cocea, în care analiza atentă, informată, adeseori plină de subtilitate, e presărată cu unele din clişeele ideologice devenite obligatorii în epocă. Recitit astăzi, cu un ochi lipsit de prejudecăţi, un eseu precum cel intitulat “N. D. Cocea, un maestru al pamfletului literar” rămâne valabil în principalele sale articulaţii. Apărut în colecţia „Mica bibliotecă critică” a Editurii de stat pentru literatură şi artă (Bucureşti, 1955), eseul e o analiză metodică a artei violentului gazetar, ce s-a afirmat ca un vajnic antimonarhist şi antibrătienist. Opera acestui generos „tribun al idealurilor socialiste”, cum îl califica Gala Galaction, e prizată mai ales sub aspectul artei sarcasmului şi ironiei. N. D. Cocea e văzut ca un militant social al cărui cal de bătaie este parlamentarismul burghez. Specialitatea gazetarului rămâne, înainte de toate, caricaturizarea vieţii partidelor istorice. Criticul pune în lumină mai ales capacitatea scriitorului de a transforma articolul gazetăresc în artă.
Deşi e scris de un om cu simpatii de stânga, eseul e departe de a avea un aspect de hagiografie. Iosef Eugen Campus nu ezită, de pildă, să remarce alura de „copil teribil” a gazetarului de la “Facla”, să sublinieze faptul că „violenţa şi îndrăzneala care-i sunt caracteristice luau uneori aspectul predilecţiei nejustificate pentru lovituri de efect, zguduitoare”. În această predilecţie a gazetarului „spre reclama zgomotoasă, spre violenţe de limbaj gratuite, spre utilizarea insistentă a unor expresii fără perdea”, criticul descoperă „ceva din spiritul pamfletului burghez”, o formă de conformism la „ideologia burgheză”, de „revoltă în genunchi”.
În epoca petrecută în România, Iosef Eugen Campus a fost, pentru o vreme, redactor al secţiei de critică a revistei “Viaţa românească”. Independenţa de opinie, refuzul practicării unui discurs prea obedient la litera dogmelor vor face ca în perioada stalinistă criticul să fie înlăturat din acest post. În spiritul revanşard al epocii, îi sunt reproşate mai ales „petele” din dosar. De neiertat erau, în viziunea politrucilor comunişti, convingerile sioniste ale criticului şi perioada petrecută la Ierusalim. Sunt convingeri profunde ce-l vor determina pe Iosef Eugen Campus să se stabilească în 1960 în Ţara Sfântă.
Om cu principii, fidel propriei sale conştiinţe, criticul continuă să rămână ataşat culturii din ţara de baştină, continuând să scrie în limba română. După cum eruditul cărturar se manifestă şi ca autor de limbă ebraică, publicând studii în reviste precum “Keşet”, “Moznaim”, “Mahbarot”. Fără îndoială, cea mai mare parte a activităţii sale critice e dedicată scriitorilor de limbă română din Ţara Sfântă. Edificator în acest sens e articolul intitulat “Prinzând rădăcini”, publicat în numărul 5/1998 al revistei “Minimum” şi reprodus în revista Tribuna nr. 13-16 din aprilie 2000. Analizând situaţia atât de complexă şi de dramatică a acestor condeieri, Iosef Eugen Campus conchide: „Liniştiţi, dornici să se integreze cât mai repede şi mai temeinic, s-au înglobat individual în marea masă a israelienilor, identificându-se şi luptând pentru idealurile comune.
Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că şi-au uitat ţara în care s-au născut şi s-au format sufleteşte. Conştienţi de valoarea culturii române, legaţi indisolubil de limba română, ei au gravată în suflet, adânc, o dublă realitate: patria israeliană, în care trăiesc şi cu care se identifică, şi ţara de naştere – România – în care s-au format sufleteşte.
Precum eroii mistici, vinovaţi fără vină, poartă o rană nevindecabilă. E o sfâşiere zdrobitoare. Dar o sfâşiere care poate şi potenţa creativitatea.„
Asemenea mitologicului Ianus, „cel cu două feţe”, scriitorul israelian de limbă română are o faţă întoarsă spre trecutul ei românesc, o alta spre actualitatea fierbinte a ţării în care s a integrat. Sub pana venerabilului, intransigentului critic, trecutul e evocat cu emoţionantă nostalgie. Pentru aceşti confraţi din Israel, România e o ţară
„pe care nu vrem şi nu putem să o uităm. România, în care ne-am format sufleteşte. România, ale cărei munţi şi plaiuri le-am îndrăgit în tinereţe. România, a cărei limbă a fost şi a rămas a noastră, singura limbă în care ne simţim cu adevărat acasă, singura limbă în care ne putem exprima integral ca artişti.”
Sentimental şi nostalgic în aceste fraze, criticul Iosef Eugen Campus îşi dezvăluie, la o lectură atentă, faţa de judecător imparţial şi neconcesiv. În realitate, detestă maculatura, patriotismul local, coteriile literare, „mediocritatea satisfăcută de sine”, spiritul cenaclier mizând pe „lauda ditirambică, lipsită de măsură”. Cu gesturi energice, de profet ce alungă cu biciul negustorii din templul artei, Iosef Eugen Campus denunţă provincializarea (pericol ce ar ameninţa, „într-o anumită măsură, întreaga cultură israeliană”), intoleranţa, naţionalismul fanatic, habotnicia. Ca spirit echilibrat, adept al nuanţei, optează pentru „înţelegerea simpatetică a alterităţii”, pentru pluralismul cultural, receptat ca „o necesitate şi un comandament”.
Departe de a afişa o seninătate olimpiană, Iosef Eugen Campus crede în „calmul valorilor”, cum le spunea cineva. Ca raţionalist, metodic şi exact, adoptă în lecturile sale un spirit gospodăresc, operând cu gesturi simple şi elegante. Înainte de a demonta mecanisme artistice, de a stabili raporturi şi de a compara, criticul intenţionează să separe „grâul înecat în neghină”, operaţie preliminară oricărei hermeneutici. Critic de fineţe, Iosef Eugen Campus se dovedeşte un spirit obiectiv, imparţial, fără parti pris-uri, capabil să pună degetul pe rană fără să-şi cheltuiască energiile în prea multe piruete verbale. Diagnosticele sale sunt, de cele mai multe ori, exacte, tranşante, lipsite de plăcerea ironiei gratuite sau a execuţiei cinic prelungite.
Aproape toate cronicile literare semnate de Iosef Eugen Campus au în structura lor de adâncime o mică regie, pregătind cititorul pentru un verdict ce cade adeseori cu brutalitatea şi precizia unei ghilotine. Spaţiul cronicii e utilizat adeseori în scopuri de fină educaţie a gustului. Iată-l, de pildă, în cronica intitulată “Cine poate vorbi despre poet?”, definind obiectul criticii, acela al rostirii adevărului, un adevăr relativ: „Profesiunea de critic literar ne impune să ne spunem cuvântul. Împiedicându-ne de vorbe, că oameni suntem. Dar străduindu-ne să ne comunicăm gândurile noastre, mai mult sau mai puţin aproape de adevărul operei analizate. Conştienţi de riscuri, dar înfruntându-le. Din simţul datoriei.”
Volumul analizat aici, “Zâmbetul poetului” de Solo Har, îl obligă să şi spună răspicat opinia, remarcând faptul că numărul poeziilor „slabe sau mediocre”, incluse în antologie, este „relativ mare”. Cele mai multe dintre poemele antologate sunt „poezii de cunoaştere”, ce exprimă reacţia autorului la „marile probleme umane”. Poetul Solo Har evoluează de la faza unui „obscurantism artificial şi o anumită verbozitate pretenţioasă” la o „poetică interiorizată, tinzând spre simplitate şi conciziune. Ca dominantă a acestei poezii a simplităţii şi conciziei ar fi „predilecţia pentru geometrie”, pentru „jocul culorilor”, cu sensibilizarea abstractului prin „alcătuiri paradoxale şi formele infinitivale ale verbelor”. Cronica e, în subsidiar, o lecţie subtilă, discretă, despre valoarea incertitudinii şi a necesarei lucidităţi.
Unui alt reprezentant de marcă al poeziei de limbă română din Israel, Solo Juster, i se remarcă „bogăţia de culori şi de sunete”, predilecţia pentru peisaje, calmul liricii din volumul “Rumba neagră” (2000), trăsături ce îndulcesc, oarecum, „viziunea tragică”. Reveria în peisaj se îmbină aici cu tema iubirii, dar şi cu tema nefiinţei, a morţii. Analiza minuţioasă a criticului e încununată de concluzia că volumul amintit aparţine unui „poet autentic”, încurajat să-şi continue ascensiunea spre piscuri.
O cronică intitulată “Lapte, miere…şi sânge” e dedicată cărţii “Fericitul care pleacă”. Volumul poetului Shaul Carmel e „ultimul din trilogia proiectată de autor”. Încă din fraza introductivă, criticul ridică obiecţia asupra proprietăţii termenului de „trilogie” utilizat de poet. Observaţia critică propriu-zisă virează adeseori în scurte trimiteri la istoria iudaică. Titlul cronicii, ce reia titlul capitolelor din volumul lui Shaul Carmel, îi ocazionează scurte, edificatoare reflecţii ce aruncă o punte de legătură între literatura, civilizaţia iudaică şi viaţă concretă. Termenii „lapte” şi „miere” sunt tălmăciţi ca trimiteri livreşti, ca aluzii la „formula biblică prin care e descrisă Ţara Făgăduinţei”:
„Sângele a curs şi în trecut, căci istoria cuceririi Canaanului de către evreii antici a fost istoria unor bătălii sângeroase. Sângele curge din păcate şi astăzi, în înfruntările dintre israelieni şi palestinieni. Sânge a curs şi în războaiele României, la care evreii de acolo au luat parte.”
Asemenea digresiuni dau un plus de farmec textelor lui Iosef Eugen Campus. Analiza critică, metodică, amănunţită, coagulează adeseori în imagini sau formule memorabile. Poezia lui Shaul Carmel îi apare cercetătorului drept un „Vulcan care erupe spre înălţime”, „direct, fără stilizări artificioase”. Autenticitatea poeziei acestui temperament vulcanic consistă în „forţa interioară”, ce se manifestă cu o „triumfătoare siguranţă de sine, vestind cu voce tunătoare, de profet, adevărul sufletului său clocotitor”. Altădată, criticul alternează abil elogiile cu un set de rezerve şi negaţii, după o tehnică a duşului scoţian, din care opera iese sensibil înviorată. Iată, de pildă, cazul recenziei dedicate unei cărţi a regretatului Nicu Horodniceanu. Criticul constată aici că uneori expresia degenerează în „platitudine şi banalitate”, că unele capitole de filozofare existenţială sunt „insuficient de convingătoare”. În schimb, autorul e lăudat pentru paginile sale despre „esenţa artei dramatice”, care ar fi „deschizătoare de orizonturi”.
Poezia şi viaţa regretatei Irina Gorun au la bază caracteristicile „înfruntării contrariilor”. Această dialectică e urmărită de critic la diferite paliere ale operei, în tematica sau în structura imaginilor, ce au un caracter „dinamic, tensionat”. Extrem de sensibil comentator al poeziei, Iosef Eugen Campus se dovedeşte şi un interpret ideal al prozei de idei. Romanele lui Alexandru Sever, de exemplu, sunt investigate cu minuţie şi acribie. Criticul pune în lumină arta compoziţională a romanelor, „bogata galerie de personaje complexe”. Pune în valoare „adânca semnificaţie umană” a scrierilor acestui „mare scriitor” – un epitet pe care îl acordă cu multă zgârcenie, cum e şi firesc. Analizele dedicate romanelor “Insomniacii” şi “Cărţii morţilor”, ale lui Alexandru Sever, sunt demonstraţii critice impecabile, pline de observaţii fine. Cu o fibră de maiorescian inflexibil şi riguros, ce refuză compromisul judecăţii, Iosef Eugen Campus ni se descoperă ca un critic complex. Autoritatea sa e dată nu numai de profunda moralitate a scrisului, ci mai ales de o vastă erudiţie filologică, de o serioasă pregătire filozofică, cu un ochi atent la descifrarea de ideologii şi caractere.
Nu doar scriitorii de limbă română sunt analizaţi, ci şi cei ce publică în ivrit, cum ar fi David Grosman. Romanul “Să-mi fii cuțit” al acestuia e citit fără prejudecăţi, în ciuda unei sentinţe nimicitoare, lansată de „priceputul critic Ariel Hirschfield”, ce vede în carte un exemplu de „vorbărie goală”. Romanul autobiografic al lui Haim Beer, “Havalim”, e prezentat în numărul 30-32 al revistei “Izvoare”. Ca şi în romanele anterioare, “Noţot” şi “Et hazamir”, pline de elemente autobiografice, autorul povesteşte, „fără menajamente, dar emoţionat şi emoţionant, propria lui viaţă în casa părintească din Ierusalim”.
Altădată, recenzează, în numărul din decembrie 1993 al revistei “Minimum”, volumul în ebraică “Rikud Ha Milim” al poetului Andrei Fischof, remarcându-i „pregnanţa, conciziunea şi adevărul definiţiilor poetice”. El subliniază reuşita unor sonete, ce solicită „mergerea directă la esenţe prin maxima conciziune”. Cum este vorba de un poet ce a venit în cadrul limbii ebraice mai târziu, Iosef Eugen Campus relevă faptul că ebraica e, în cazul lui Andrei Fischof, un instrument lingvistic ce „excelează prin conciziune”. Astfel că meditaţia lirică se concentrează, nu întâmplător, asupra confruntării „cu duritatea, cu marmura de foc” a limbii.
Recent, venerabilul critic publică la Editura Hasefer (Bucureşti, 2004) volumul intitulat “Prozatori ebraici”. După cum afirmă în Cuvântul înainte al cărţii, criticul îşi exprimă încă o dată, cu fermitate, „principiul exigenţei”, pe care-l situează „mai presus de orice”. În fond, volumul e o excelentă introducere în literatura ebraică. Se oferă cititorului român o panoramă asupra prozei ebraice moderne, ce surprinde creaţii literare văzute „ca o sinteză sui generis între tradiţionalism şi modernism, între iudaism şi europenism”. Scriitori ebraici ca S. Agnon (laureat al Premiului Nobel), Iehuda Amihai, A. Appenfeld (originar din Bucovina), S. Avni, Haim Beer, Iţhak Ben Ner, Amalia Cahana Carmon, Idov Cohen, David Grossman, Haim Hazaz, A. B. Ioffe, A. B. Iehoşua, Ioram Kaniuc, Iehoşua Knaz, Şulamit Lapid, Igal Lev, Ronit Matalon, Aharon Megged, Moşe Ofir, Iţhak Orpaz, Amos Oz, Dalia Rabicovici, Varda Raziel, Iotam Reuveni, Natan Şaham, Meir Şalev sunt prezentaţi în stilul tipic al criticului, ce îmbină erudiţia cu o deosebită fineţe a interpretării, cu o rafinată stăpânire a limbii române.
Adunate în volum, studiile, cronicile şi recenziile lui Iosef Eugen Campus, publicate la noi sau în presa din Ţara Sfântă (Minimum, Viaţa Noastră, Secolul 20, Izvoare, Punct şi Contrapunct etc.), ar constitui o excelentă panoramă a literaturii de limbă română de acolo. Prin prestaţia sa, criticul face cinste acestei ultime, admirabile generaţii de scriitori ce continuă să rămână, în atmosfera dominată de terorism şi atentate, legaţi prin fire adânci de limba şi cultura patriei lor de origine. Criticul şi toţi cei analizaţi de el îşi aduc obolul lor de har şi creativitate la temelia relaţiilor dintre două popoare cărora istoria le a hărăzit, adeseori, să lucreze şi să spere împreună, să ducă în cârcă aceleaşi dureri şi suferinţe omeneşti.””
Adaugă un comentariu