BucPress: FÂNTÂNA ALBĂ-DRUM FĂRĂ ÎNTOARCERE

1 aprilie – Ziua Națională a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie

FÂNTÂNA ALBĂ – DRUM FĂRĂ ÎNTOARCERE

”Probabil pentru a șterge cu totul amintirea despre acest eveniment, la 1 aprilie 1962 pe toloacă au fost sădiți copaci. Molizii tineri au crescut foarte repede. Între ei au apărut ciuperci. Într-o zi eu și bunicul meu am venit aici și am intrat în desiș în apropiere de „cruci”. Acolo am dat peste o sumedenie de ciuperci. Erau albe, curate, iar pălăriile lor aveau o nuanță roșiu-închisă. Am început să le culeg de zor, dar bunicul mi-a spus: „Să mergem de aici! Ciupercile acestea cresc pe sânge de om: câte ciuperci sunt aici, atâția oameni sunt uciși. Acestea nu sunt ciuperci, ci sufletele lor ieșite să se încălzească la soare. Bunicul nu mi-a spus ce s-a întâmplat aici, dar eu am auzit cum oamenii vorbeau în șoaptă între ei despre această întâmplare groaznică. ”

(Din mărturiile înregistrate de către Petro Chirstiuc în cartea ”Ghiocei însângerați”)

Anii 1940-1941, primii ani ai ocupaţiei sovietice, sau cum se scrie în manualele falsificate de istorie – de „eliberare” de sub „ocupaţie” românească, a însemnat pentru românii din nordul Bucovinei începutul suferinţelor: masacre, deportări, foametea artificială din perioada colectivizării şi strămutarea populaţiei în locuri cât mai îndepărtate de baştină. Începând cu anul 1942, ziariștii au început să înregistreze poveștile cutremurătoare ale oamenilor care, nemaiputând răbda fărădelegile noilor stăpâni, au cerut să li se dea voie să se retragă în România, precum li s-a dat voie nemților și polonezilor să se întoarcă în țările lor. Nu vom găsi în manualele de istorie nimic despre aceste evenimente, însă ele fac parte din istoria românilor bucovineni și basarabeni.

În proiectul Destin bucovinean, al Sfintei Mănăstiri Putna, care va fi alcătuit din câteva volume, vor fi incluse materiale de arhivă, articole, mărturii, fragmente culese și publicate în presa vremii, ziare și reviste. Ceea ce nu a fost posibil de cercetat în arhivele secretizate despre victimele represaliilor din primii ani ai perioadei sovietice, s-a aflat din mărturiile supraviețuitorilor. Astfel, vom încerca să restituim adevărul istoric și în baza materialelor vrednicilor ziariști. Cartea Destine Bucovinene. Vol. I, Drum fără întoarcere. Fântâna Albă, include fragmente despre cele întâmplate la Fântâna Albă, publicate după 1991, anul când, pentru prima dată, au fost comemorate victimele masacrelor de la Fântâna Albă, Lunca și alte localități din regiunea Cernăuți. După masacrul de la Fântâna Albă şi Lunca au urmat închisorile, deportările și condamnările la moarte ale celor care erau bănuiți că au participat la marșul către Fântâna Albă sau a rudelor lor.

Nimeni nu cunoaște numărul celor masacrați. Fiecare sursă indică altă cifră. Oficial, cifra este infirmă. Astfel, în raportul comandantului pichetului de grăniceri de la 1 aprilie 1941 se spune laconic: „Au fost aplicate măsuri de forță”, iar în raportul adresat de către Nichita Hrușciov lui Stalin despre incidentul de la granița cu România se menționa: „O parte din locuitorii celor mai apropiate sate ale raionului Hliboca a regiunii Cernăuți s-au îndreptat în centrul raional Hliboca, cerând să fie lăsați să treacă în România. Mulțimea era de vreo mie de oameni, preponderent bărbați. Pe la amiaza zilei de 1 aprilie mulțimea a intrat în Hliboca, s-a apropiat de clădirea secției raionale a NKVD-ului, unii purtau cruci, era un steag alb (acesta, potrivit spuselor participanților la marș, simboliza caracterul lui pașnic). Pe una din cruci era lipită o inscripție: Uitați-vă, fraților, acestea sunt crucile de care și-au bătut joc ostașii Armatei Roșii. Nu s-a constatat ca în mulțime să fie arme. După ce, lângă clădirea secției raionale a NKVD-ului, li s-a lămurit despre nelegitimitatea unei asemenea adunări în zona de frontieră și s-a cerut ca mulțimea să se disperseze, aceasta a dispărut. Șeful direcției Securității Statului a ordonat să fie arestați agitatorii, ceea ce s-a și făcut azi. Cu două zile în urmă câteva grupuri de săteni au venit cu revendicări analogice la Comitetul Executiv raional al raionului de frontieră Storojineț. S-a clarificat că ei erau îndemnați de chiaburi și gardiști (membri ai organizației fasciste „Garda de fier”). Agitatorii din raionul Storojineț descoperiți au fost arestați. În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulțime de 500-600 de oameni a încercat în raionul Hliboca să treacă în România. Grănicerii au deschis focul asupra lor. În rezultat au fost uciși și răniți circa 50 de oameni, ceilalți au luat-o la fugă. Peste graniță n-a trecut nimeni” .

Din aceeași carte, Ghiocei însângeraţi, cităm nota din partea autorului: „Ziua de 1 aprilie 1941 a fost marcată de tragism pentru sute de familii de bucovineni. Era primăvară, înfrunzeau copacii, iar în pădurea de la Varnița ghioceii au făcut un adevărat covor, răspândind o mireasmă îmbătătoare. Era o frumusețe de rai… O coloană de patru mii de oameni se îndrepta spre graniță. Erau zâmbitori, voioși. Încă puțin, și se vor întâlni cu rudele lor, vor vedea cum o duc acolo. Dar nimeni nu-și închipuia că peste vreo 15-20 de minute vor fugi în disperare, cu țipete prin pădure, strivind florile plăpânde și lăsând pe ele stropi de sânge. Peste o jumătate de oră din covorul de ghiocei n-a rămas nimic. Doar pe lângă trunchiurile arborilor, sub grămezile de vreascuri, unde n-a călcat picior de om, s-au mai păstrat câteva fire.

Au trecut mulți ani de atunci, dar ghioceii înfloresc în continuare, încântând privirea celor care vin aici să omagieze amintirea victimelor masacrului. Fiecare floare de pe potecă este un suflet coborât pe pământ și care se încălzește la soare”.

Peste 50 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă s-a fondat Societatea „Golgota”. Aceasta a primit din partea Comitetului Regional de Partid o adeverință din arhiva grănicerilor despre faptul că, la 1 aprilie 1941, „în timpul încercării de a trece nelegal granița au fost ucise 24 de persoane” . Petru Grior, primul preşedinte al Societăţii „Golgota”, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, îşi propune să reconstituie adevărul despre masacrul de la Fântâna Albă și din alte zone în baza datelor găsite în arhivele din Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava, Câmpulung şi Botoşani. Rezultatele acestor cercetări de arhivă au fost publicate în cele șase volume intitulate Cartea durerii. Martirii României, la Cernăuţi (2011-2016). Prima constatare a autorului este că în primăvara anului 1941, după masacrele de la Lunca din ianuarie-februarie, au fost lansate zvonuri care au fost primite cu încredere de către români, dornici să plece în România. Petru Grior a constatat că acestea au fost provocări organizate minuţios şi cu scopuri bine definite: „Zvonul a fost lansat de către reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băştinaşilor faţă de regimul stalinist, instaurat pe meleagurile carpatine. Locuitorii din ţinut, care nu cunoşteau rusa şi ucraineana, s-au adresat preşedinţilor şi secretarilor consiliilor săteşti cu rugămintea de a-i ajuta la scrierea cererilor pentru plecare în România. Conducătorii localităţilor româneşti – înscăunaţi de puterea sovietică dintre foştii participanţi la mişcarea subversivă din ţinut în perioada interbelică – îndeplineau, contra sumei de cinci ruble, rugămintea băştinaşilor care se săturaseră de „marea fericire” adusă din Kremlin” .

Mai întâi, românii din localităţile storojinţene „s-au adunat în oraşul Storojineț, 10 înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria-Mamă. Autorităţile staliniste au refuzat să primească cererile, clasificând adunarea drept o manifestare antisovietică, oamenii împrăştiindu-se pe la casele lor”. În dimineaţa zilei de 1 aprilie 1941, „peste 1500 de locuitori din satele Pătrăuţii de Sus, Cupca, Pătrăuţii de Jos şi Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbaţi, femei şi copii, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca pentru a înainta organelor locale ale puterii bolşevice cererile lor. Din lăcaşul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ştergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoarea procesiune poartă un caracter paşnic. Apoi, cu toţii au îngenuncheat în curtea bisericii şi, susţinuţi de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o fierbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea sa”.

Către Hliboca s-au îndreptat şi alţi locuitori din satele de pe Valea Siretului. Până au ajuns la Hliboca numărul lor a crescut până la cinci mii. „Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, scrie Petru Grior, mulţimea a pornit la drum”.

Acest episod îl vom regăsi şi în mărturiile participanţilor la marş. La Hliboca, oamenilor nu li s-a făcut dreptate. Cererile le-au fost refuzate. Mulţimea, indignată, „purtând prapurile şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcaşurile sfinte, intona Imnul României, scandând Trăiască regele Mihai, Trăiască mareșalul dezrobitor!” Oamenii nu mai doreau „să trăiască în raiul bolşevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii, sunt imposibil de suportat şi unde teroarea era ridicată la rang de principiu” .

Spre poiana Varniţei, lângă satul Fântâna Albă, unde-i aştepta canonada mitralierelor, au fost însoţiţi de grăniceri. La o depărtare de numai 2 km de România, ţara mult râvnită, coloana a fost încolţită din trei părţi de mitralierele bolşevicilor. Până astăzi, nu cunoaştem numărul victimelor de la Fântâna Albă. Cercetătorul Petru Grior este de părere „că trebuie întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor”. Dar cine îi va număra pe oamenii care, îngroziţi, fugeau prin pădure fiind împuşcaţi de soldaţii călări, pe cei întemniţaţi şi împuşcaţi după „interogatorii bestiale”, căutaţi prin sate şi deportaţi împreună cu familiile lor, fiind calificaţi ca „trădători ai patriei socialiste”. Mărturiile supraviețuitorilor acestei tragedii numesc mai multe amănunte, mult m ai dureroase, decât cele din rapoartele oficiale, păstrate în arhive.

Un alt autor, martor al acelor evenimente, este Vasile Ilica. Originar din satul Broscăuţii Vechi, raionul Storojineţ, veteran de război, membru al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” şi al Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, în acei ani sângeroși fusese elev la Liceul Regele Ferdinand din Storojineţ.

În primăvara anului 1944 Vasile Ilica se refugiază în România. După anul 1989 el se întoarce la locurile de baştină, unde începe investigaţii istorice importante despre acei ani de restriște, analizează evenimentele istorice care au precedat tragediilor, cercetează materiale de arhivă, culege mărturii ale supravieţuitorilor masacrelor de la Lunca şi Fântâna Albă. Lui îi aparţin două lucrări importante pentru istoria românilor bucovineni: Bucovina abandonată (Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2010) şi Martiri și mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă-Suceveni-Lunca-Crasna-Igeşi), Oradea, 2003.

Un merit deosebit la refacerea drumului spre Fântâna Albă le aparţine scriitorilor şi ziariştilor care, începând cu anul 1991, au participat la comemorările de la Fântâna Albă, la conferinţele dedicate acestor evenimente, înregistrând date importante de la cei ce au mai rămas în viaţă. Dintre ziariști, amintim pe: Maria Toacă Andrieş și Felicia Toma, care au publicat în ziarul „Zorile Bucovinei”, Dumitru Covalciuc, neobositul redactor al Almanahului „Ţara Fagilor”.

În ultimul deceniu au apărut la Cernăuţi mai multe monografii ale satelor, în care au fost înserate tragicele evenimente şi numiţi martirii lor. S-au ridicat monumente în memoria lor.

Volumul I din proiectul Destin Bucovinean, numit Fântâna Albă – Golgota neamului, reproduce multe din mărturiile participanților la acest marș al curajului şi demnității.

* * *

Mult timp, tragicul eveniment de la 1 aprilie 1941 a fost trecut sub o profundă tăcere. Și-l aminteau, cu neprefăcută groază, doar cei care au supraviețuit masacrului și deportărilor, rudele lor și consătenii – martori înfricoșați de cele văzute și auzite, cutremurați și astăzi de zgomotul mitralierelor, de strigătele sfâșietoare ale răniților, care încă le mai vuiau în urechi când se apropiau de pădurea crescută din seva însângerată a celor uciși. Când bate vântul, în foșnetul copacilor deslușești parcă șoaptele celor ce ne amintesc de trista lor poveste. Nimeni nu îndrăznea să mărturisească cele trăite și nici să-i întrebe pe cei apropiați, ca să nu le tulbure amintirile. Căutau în tăcere mormintele celor dragi, risipite prin poiană sau prin cine știe ce poteci din pădure sau margine de sat. Teama era mare, mai ales pentru copiii lor, cărora le doreau o soartă mai bună. Nimic însă nu s-a uitat.

De abia în anul 1990, după dezghețul gorbaciovist, când a început să activeze cu mai mult curaj Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Regiunea Cernăuți, un grup de intelectuali, majoritatea originari din localitățile în care s-au petrecut masacrele și deportările, strămutările în cele patru zări ale necuprinsului imperiu sovietic, evenimentele despre care nici părinții, nici bunicii nu îndrăzneau să vorbească, despre care numai se șoptea, au început să-și pună întrebări legate de soarta de după război a românilor. Atunci am înţeles că istoria românilor bucovineni trebuie rescrisă.

În manualele de istorie, în ziare, la emisiunile radio și televiziune se prezenta perioada de „ocupație românească” și de eliberare de către „glorioasa armată sovietică”. În centrul Cernăuțiului a apărut chiar monumentul „soldatului eliberator”. Eram deci „ocupanți” în propriile noastre locuri natale. Românii nu mai aveau dreptul la istorie. Eram prima generație, născuți în preajma războiului sau în primii ani de după război și am început să cutezăm de a cunoaște și a înțelege ce înseamnă și cum se scrie adevărata istorie. De abia în anii 90 ai secolului al XX-lea am început să ne bucurăm de libertatea de a vorbi, de a scrie și de a cerceta arhivele, acestea fiind și ele puține. Atunci am început să adunăm cu multă grijă mărturiile supraviețuitorilor.

În ianuarie 1991, când se împlineau 50 de ani de la tragicul eveniment de la Fântâna Albă, la ședința comitetului director al Societății s-a hotărât să ne adresăm Arhivelor de Stat Cernăuți cu rugămintea de a ne permite să cercetăm documentele referitoare la masacrul de la Fântâna Albă. Responsabil fusese ales Petru Grior, care era adjunct al șefului Arhivei Regionale de Stat Cernăuți, și ar fi putut înlesni accesul la materialele de arhivă. Comitetul Regional de Partid a intrat în alertă, mai ales atunci când s-a hotărât ca la 1 aprilie – ziua în care au fost uciși oameni pașnici, care nu-și doreau nimic altceva decât să plece în țara lor liberă, în România – să se comemoreze victimele masacrului de la Fântâna Albă chiar în locul masacrului. Ini- 13 țial, nu ni s-a admis să cercetăm arhivele, decât mult mai târziu, la insistența noastră, și doar unora dintre cei desemnați. Întrebări erau multe: cine a organizat marșul spre frontieră, câte persoane au participat, câți au fost uciși, unde și de cine au fost îngropați, care a fost soarta celor care au reușit să supraviețuiască masacrului etc. În arhive, dar și în publicațiile vremii, nu s-a găsit mare lucru. Cercetările însă au continuat. Majoritatea autorilor sunt bucovineni.

După lungi tratative, Comitetul Regional de Partid a acceptat ca în data de 1 aprilie 1991 să comemorăm victimele de la Fântâna Albă. Am fost însă preveniți că va fi o acțiune periculoasă care îi va revolta pe ucrainenii și lipovenii din satele învecinate, care ne-ar putea ataca și că noi vom fi responsabili de posibilele urmări. Ni se spunea chiar cu multă grijă, că drumul de primăvară prin pădure era încă reavăn și nu vom putea trece până la locul cu pricina. Au început pregătirile. Cu o zi înainte a fost fondată Societatea „Golgota”, președinte fiind Petru Grior, șef-adjunct la Arhivele Regionale din Cernăuți.

Petro Chirstiuc mărturisește în cartea sa, Ghiocei însângerați: „În martie 1941, prin satele de frontieră din raioanele Hliboca și Storojineț umblau niște necunoscuți care agitau populația să plece în România. Chipurile la 1 aprilie granița va fi deschisă și toți doritorii vor putea să o treacă fără piedici. Dar totul a avut un sfârșit dramatic, sângeros. Am vrut să aflu care a fost reacția autorităților la acel eveniment. A fost oglindit el cumva în ziarul de atunci, „Bucovina Sovietică”? La Arhiva Regională de Stat ziarele de la 1 până la 20 aprilie lipseau din colecție. Am fost sfătuit să mă adresez la Biblioteca Regională, dar și acolo s-au păstr at ziare numai din anul 1945. M-am dus la Biblioteca universității, în secția de publicații rare, și am găsit acolo edițiile „Bucovinei Sovietice” pe care le căutam. Însă, spre uimirea mea, n-am găsit în ele nici o informație cu privire la acest eveniment. Peste un timp oarecare mi s-a permis să iau cunoștință cu un dosar penal de la Direcția SSU în regiunea Cernăuți. Documentele de arhivă oglindeau doar sumar acest eveniment. Ultima mea speranță era de a-i găsi pe participanții încă în viață la tragicul eveniment de la 1 aprilie 1941. Căutările au fost îndelungi și grele”.

Petro Chirstiuc este originar din Camenca, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți, născut într-o familie de țărani. După absolvirea Școlii Tehnice Silvice din Storojineț a fost trimis la lucru la Institutul de Proiectare Kazghirproiect din Aktiubinsc (Kazahstan). Era o practică frecventă de a-i trimite pe tinerii specialiști cât mai departe de baștină. Mulți s-au înstrăinat, realizându-se astfel strămutarea treptată a populației. Petro Chirstiuc revine la baștină, unde a ocupat mai multe posturi. Din 2008 este șeful secției de politică social-economică a ziarului raional „Novîi deni” (varianta în limba română – „Monitorul de Hliboca”), colaborează activ, încă din anul 2003, cu mai multe ziare regionale de limbă ucraineană: „Bukovina”, „Bukovinske vice”, „Vecerni Cernivți”, „Molodâi bucovâneț”. Nu cunoaște limba română, este ucrainean, dar zguduit de tragicele evenimente din 1941, la Fântâna Albă, Lunca și alte sate bucovinene, scrie volumul Freamătă brazii deasupra crucilor (în limba ucraineană), iar în 2011 apare ediția a doua, bilingvă, ucraineano-română, sub titlul Ghiocei însângerați, în care sunt evocate evenimentele tragice de la frontiera româno-ucraineană din anul 1940 și de la 1 aprilie 1941 de la Varnița, în apropiere de Fântâna Albă din raionul Hliboca, regiunea Cernăuți.

Mărturiile cuprinse în volumul bilingv româno-ucrainean sunt cutremurătoare. Ele reconstituie o pagină sângeroasă din istoria românilor bucovineni.

GLASUL BUCOVINEI

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ CERNĂUŢI – BUCUREŞTI 2018, Nr. 2

Redactor-şef: ALEXANDRINA CERNOV