AFnews
După apariția volumelor „Cu sufletul deschis” (Destine, pasiuni, dăruire), ”Leben fur Andere” (Judische Porträts aus Rumänien),
„Kadiș pentru mama mea”, „Variațiuni pe o temă de Vivaldi”,
Iulia Deleanu revine cu o carte incitantă și, în același timp, provocatoare: o invitație la cunoaștere și autocunoaștere, dar și la o vedere dinamică a unei lumi cu fața întoarsă spre trecut:„ Anii de singurătate”, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2020.
„Ultima balustradă” a micii comunități evreiești din România face parte dintr-un proiect epic prin care autoarea încearcă și reușește, cu un spirit al evocării străbătut de o undă de ironie amară, reconfigurarea unei identități aproape uitate pe harta Bucureștiului actual. Între Bârladul copilăriei și Bucureștii anilor de studenție și apoi de gazetărie culturală evreiască, volumul de oglinzi în care apare adevărul propriu, (pentru că „Nu există adevăr integral, există numai adevărul propriu”) ne oferă, de fapt, răspunsul unor întrebări și căutări de natură artistică și sociologică, întrebări cărora autoarea încearcă să le dea o semnificație extinsă senzorial. Cu o sensibilitate ieșită din comun, autoarea simte sufletul orașului ca pe o polifonie de voci și obiceiuri care se răsfrâng din și în viața comunității și prin vocea Revistei Cultului Mozaic la care și-a început activitatea de gazetar.
Portrete pregnante precum cele ale conducătorilor comunității, Marele Rabin Moses Rosen, acad. Nicolae Cajal, dr Aurel Vainer nu sunt doar tablouri dintr-o expoziție ci caractere, oameni, vieți atipice privite prin lentila ironiei acide dar și prin ocheanul caleidoscopic al melancoliei. Spiritualitatea evreiască este acolo prin umorul specific în cheie dramatică, dar un dramatism discret, adânc, bine temperat. Dorel Dorian, Aurel Storin, Tia Peltz, Harry Eliad sunt doar câteva dintre personajele de referință ale unei culturi și ale unor seturi de valori ale tradiției și modernității în același timp. „Pentru rabin, ignoranța într-ale iudaismului era un argument. Dar nu pentru Cajal. El tocmai asta voia: să scoată revista din ghetou.”
Vechea generație, cea a bunicilor, este descrisă drept un gardian al tradiției și al valorilor comunității, autoarea apropiindu-se cu empatie de advarul copilăriei: „Eu ți-am farloift olă veghin” „ți-am netezit toate drumurile” „Asta mi-a spus-o când eu gravitam în jurul unei năzăriri-trăiam, mi se părea, în afara mamei mele. Și ea nu mă avea decât pe mine.” Caligrafia auctorială, tristă și sinuoasă, urmărește expresia şi nu identitatea personajelor, autoarea fiind nu doar un observator al lumii sale ci și o conștiință plină de tensiuni interioare, de dorințe înăbușite dar niciodată lăsate, ci îndeplinite târziu, mult mai târziu.
Prin țeserea unui spațiu al evreității, autoarea își toarce firul povestirii sub apăsarea surdă, nemărturisită, a alterității, dar realitatea în care se învăluie, ca într-un cocon, este „adevărul propriu”, numai al ei, care o alină sufletește și o armonizează cu spectacolul lumii, cu bâlciul deșertăciunilor. Un spirit iscoditor, un verb fluent și agil, o carte-mărturie a unor clipe caleidoscopice mărite și analizate îndelung.
O lectură plăcută de pe raftul inimii, acolo unde am pus toate celelalte cărți ale Iuliei Deleanu.
Adaugă un comentariu