ILEANA VULPESCU: ÎN CAZUL SCRIITORULUI, IMPORTANTĂ ESTE ARTA DE A TRANSMITE

Aflu de la Radu F. Alexandru vestea deconcertantă a DESPĂRȚIRII DE O MARE SCRIITOARE…A plecat dintre noi ilustra romancieră („persoană care scrie romane”) ILEANA VULPESCU. Cu o amară ironie, dramaturgul vorbește despre tăcerea care învăluie această plecare…

Mi-am amintit de anii în care mergeam la familia Vulpescu, în strada Radu Cristian, în acel vechi apartament care arăta ca o peșteră cu stalactite și stalagmite de cărți, dintre care se arăta el, marele vrăjitor al Limbii Române și în care doamna Vulpescu mă primea cu o nespusă căldură a privirilor, a zâmbetului. Mai era și Tatiana Stepa cu amărăciunea inteligenței ei tăioase ca o lamă perfectă. Și, uneori, mai era și Ioana… Închid ochii ca să văd mai bine…Și atunci privirile ni se întâlnesc…Privirile acelea atât de intense…atât de diferite…atât de puternice. Ca niște flăcări, dar diferite, total diferite.

Ileana Vulpescu a intrat în panteonul literaturii române. Fie-i amintirea în veci binecuvântată!

Redau unul din interviurile pe care mi le-a oferit cu ani în urmă…

IRINA AIRINEI: DE LA SUFLET LA SUFLET CU ILEANA VULPESCU

„De-amor, de-amar, de inimă albastră” Cel mai recent roman al Ilenei Vulpescu este o punte, desigur, spre următoarea carte. „Nu toate experienţele duc la descoperiri. Toate îmbogăţesc, însă, cunoaşterea.” – spunea scriitoarea. „Viaţa e alcătuită din şesuri, din văi, din piscuri, altfel spus, din platitudine şi din rutină, din deprimare şi din bucurie. Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care la cari de la piaţă, din rufe pe care le speli, din coate-n tramvai, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi. Din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu. Totul e viaţă. Noi trăim dureri şi bucurii, dar mai presus de ele trăim viaţa. Ceva sacru, a cărui raţiune finală n-o cunoaştem sau încă n-o cunoaştem.” (Ileana Vulpescu)

– Cu ce gânduri aţi oferit cititorilor cel mai recent roman publicat anul trecut?
– Cartea se numeşte „De-amor, de-amar, de inimă albastră” şi a apărut în anul 2005 la o editură din Ploieşti, numită Tempus. Este o carte cu nişte personaje dintre care unele au vârsta mea, altele sunt mai bătrâne decât mine; iar acţiunea cărţii porneşte prin 1950 şi se termină în zilele noastre.
E o perioadă despre care nu se poate spune că a fost una de fericire în viaţa oamenilor şi, de fapt, nici nu ştiu dacă există vreo perioadă de fericire totală pentru cineva…depinde mult pe ce palier te-a situat viaţa. De unde porneşti. Personajul principal feminin este o fiică de ţăran, cu mama analfabetă, numai taică-său ştie să se iscălească şi să citească; romanul urmăreşte evoluţia acestei persoane din 1944, de la vârsta de 12 ani, fiind născut în 1932 şi după aceea, modul în care această persoană reuşeşte să se strecoare în viaţă cum, de fapt, foarte mulţi dintre noi ne strecurăm; ne-am strecurat într-o epocă, ne strecurăm şi în celelalte pentru că despre foarte puţini oameni se poate spune că trăiesc aşa cum şi-ar fi dorit, ei, mai degrabă trăiesc o viaţă aşa cum au putut s-o trăiască. Ceea ce se poate spune despre trecut, despre prezent şi despre viitor. Aşadar, o viaţă obişnuită a unor oameni într-o anumită epocă: nu este viaţa unor victime, ci a unor oameni care trăiesc normal atât cît pot să-şi permită într-o vreme anormală. Or, am ajuns la concluzia că, de fapt, vorba unei bătrâne ardelence: „Apoi, mamă, n-o fo niciodată să nu fie cumva.”
– Ce alte conotaţii mai daţi romanului dumneavoastră?
– De fiecare dată urmez sfatul unui mare romancier american care spunea aşa: „Menirea unui roman? Să povestească.” Eu povestesc, pur şi simplu. Nu-mi propun să conving pe nimeni de nimic, nu-mi propun să fac o emblemă, un stindard din ceea ce spun, ci să spun sincer ce cred despre nişte personaje pe care mi le-am închipuit eu pornind de la o viaţă reală, o viaţă pe care eu am trăit-o şi, iată, în privinţa peisajului social nu este nimic inventat, este adevărul adevărat, este realitatea-realitate şi oamenii aceştia din carte trăiesc cum trăiesc foarte mulţi oameni. Personajele mele încearcă să ducă o viaţă cinstită, cumpătată, să nu facă rău nimănui. Principiul cel mai important în viaţă este să trăieşti şi să laşi şi pe alţii să trăiască.
– Din ce v-aţi inspirat?
– Din viaţa reală. Mi-am dat osteneala să respect epoca în care se petrece un lucru iar personajele să fie credibile. Cu cât se recunosc mai mulţi oameni în ceea ce ai scris tu, cu atât înseamnă că eşti mai aproape de atingerea scopului. De fapt, cel mai important lucru este să comunici; sufletul tău, autor, cu sufletul cititorului. Eu trebuie să mă depărtez de personajele cu care am „coabitat” în cartea recentă ca să poată să apară alte personaje la orizont. Pentru mine ele sînt vii; trebuie să treacă o vreme în care să mă depărtez de ele.
– Ce aveţi pe masa de lucru?
– Cartea pe care o scriu acum porneşte cu personaje care apar înainte de primul război mondial şi ajung până după 1990; iar ultimul personaj ajunge chiar până în zilele noastre. Este o viaţă obişnuită a unor oameni obişnuiţi care trec şi prin regimul capitalist de dinaintea celui de-al doilea război mondial, trăiesc şi comunismul şi trăiesc şi ceea ce numim noi reformă şi tranziţie… Ceva mai debusolant pentru om, ceva mai dezolant, mai lipsit de speranţă ca acum nu s-a trăit, cred, niciodată. În timpul comunismului aveai o speranţă că se va schimba ceva. Dar acum ce să speri? Personajele mele sunt oameni obişnuiţi, lucizi, nu aspiră la ţeluri măreţe, sînt nişte oameni care îşi câştigă pâinea. Oameni care înţeleg viaţa ca pe o desfăşurare de lucruri fireşti.

– Lucian Pricop, directorul Editurii Paralela 45, mi-a dezvăluit apropierea unui eveniment, lansarea unei noi ediţii a unei faimoase opere a laureatului cu Premiul Nobel, Juan Ramón Jiménez.
– Va reapărea o carte superbă a lui Juan Ramón Jiménez, ”Platero y yo”, „Platero și cu mine”, Platero fiind un măgăruş argintiu; şi, tot foarte curând, încă o carte de Simone de Beauvoir, ”Les belles images”, „Imagini frumoase”, iar tălmăcirea lor în limba română îmi aparţine. ”Platero y yo” este cea mai frumoasă carte pe care am tradus-o vreodată şi una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit. Prima data, Platero, tradus de mine, a apărut în revista „Secolul XX” cu o prezentare a marelui hispanist Andrei Ionescu. El va actualiza această prezentare pentru Editura. „Paralela 45” . Jiménez îşi povesteşte aventurile lui andaluze, în peregrinările cu măgăruşul lui argintiu. E o carte destinată copiilor, dar este o carte de o frumuseţe extraordinară care, de fapt, se adresează, într-un alt registru, şi adulţilor. Este o ediţie bilingvă. Secretul este ca textul să curgă în limba în care l-ai tradus ca şi cum ar fi fost scris în această limbă. Adică, în afară de lucrurile de civilizaţie, de anumite obiecte, localităţi, obiceiuri care apar, să nu se simtă că este o traducere. În proză trebuie să urmăreşti ritmul limbii scriitorului, să-i respecţi modulaţiile frazei, să pricepi acel ritm al frazei din care traduci.
– Care este specificul limbii lui Jiménez?
– Scriitura lui este de o frumuseţe, de o puritate, de o simplitate totală, ca toate marile cărţi care vor să transmită ceva.
– Care este menirea traducătorului?
– În cazul scriitorului în general, nu doar al tălmăcitorului, care este şi el un creator, importantă este arta de a transmite.

(Marţi, 28 martie 2006, Cronica Română)