Conf. dr. Diana Vrabie: Literatura „stării de urgență”

Într-un context când istoria se scrie în fiecare zi cu statistici alarmante, când descoperim vulnerabilitatea extremă a modului nostru de viață de până acum și întrevedem viitorul doar prin lentila temerii amestecate cu speranță, avem nevoie mai acut decât oricând de interacțiune umană, de încurajare a permanenței și infinității cărții, de reanimare a umanului, într-un efort colateral de regăsire a echilibrului interior și de supraviețuire intelectuală.

Literatura are puterea să îmblânzească angoase, să aducă în limpezimea limbajului arhitectura confuză a trăirilor noastre interioare, să pună în relație istorii personale cu tradiții de gândire, să descopere sensul în labirintul prezentului. Dovadă stau proiectele editoriale, apărute în această perioadă, care ne oferă diverse „miezuri de întâmplare” din istorii personale, care se pot transforma, pentru noi, în semnale de tenacitate interioară, de rezistență și de echilibru. Mă gândesc, în acest context la proiectul editorial „Țapul ispășitor”, care presupune scrierea unui roman foileton, la 40 de mâini, în stil decameronic. Proiectul aparține scriitorilor din Portugalia care colaborează, începând cu 13 aprilie 2020, la conceperea acestui roman, fiecare dintre ei publicând, prin rotație, un nou capitol în fiecare zi, pe durata perioadei de izolare la domiciliu impusă de pandemia de COVID-19. Inițiativa i-a aparținut scriitoarei Ana Margarida de Carvalho, care şi-a provocat colegii de breaslă (printre care se află autori de succes precum Gabriela Ruivo Trindade, Afonso Reis Cabral şi Nara Vidal) să participe alături de ea la scrierea acestui roman colectiv, după ce în Portugalia au fost adoptate măsurile de izolare la domiciliu. Într-o încercare exasperată de evadare dintr-o realitate hipnotică s-au scris cu febrilitate diverse povești umane despre imaginarul izolării, lecturile salvatoare, libertatea interioară, interiorul de familie, plictisul și angoasa. Am revenit, în același timp, la „vechile povești”, cele din „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Marcia Marquez, „Eseu despre orbire” de José Saramago, „Ciuma” de Albert Camus, „Lumea de ieri de Stefan Zweig, „Calule alb! Călărețule palid” de Katherine Anne Porter, „Jurnal din anul ciumei” de Daniel Defoe, „Decameronul” de Giovanni Boccaccio ș. a.

Printr-un joc specular literatura s-a întors asupra sieși în această perioadă, produsele ei urmând să se facă vizibile într-un proxim viitor. Cu siguranță, vor fi răzbătute de o nouă respirație, mai dramatică și mai umană, în același timp, pentru că spațiul literaturii face loc empatiei, oferă instrumente de reziliență și filtre pentru a desluși în opacitatea unor vremuri ingrate sau pentru a descinde în abisul inconștientului uman. Multe titluri apărute în această perioadă vorbesc de la sine: „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu, „Vitrina cu șarlatani” de Radu Paraschivescu „Omul din eprubetă” de Nichita Danilov etc. Sunt cărți despre miezul amar al condiției omenești, despre rostul vieții umane, despre solitudinea iremediabilă, deznădejde, incertitudine, angoase, amplificate în această „oră a urgenței”. Volumele de versuri scrise în această perioadă, veritabile jurnale lirico-pandemice („Nu striga niciodată ajutor” de Mircea Cărtărescu, „Viața fără lume” de Ioan Moldovan, „Zona de respirație” de Călina Trifan, „Rugăciune la marginea patului” de Adi Cristi ș. a.) sunt tot atâtea răvășitoare exerciții confesive, concepute sub imperiul tristelor trăiri, activate de criza care traversează planeta. Au apărut între timp diverse antologii lirice care adună versurile unor scriitori consacrați care depun mărturii esențiale ale evidenței timpurilor triste pe care le trăim, cum este, de pildă, antologia „Poems from Pandemia”, editor Patrick Cotter. Omniprezența incertitudinii, necunoscutului, neliniștii, deznădejdii, aprofundarea sentimentului dramatic al golului, morții restituie dedesubturile stărilor inhibatoare ale ființei. Chiar dacă în ceea ce se scrie astăzi, regăsim, în fond, teme literare recurente, ele respiră o nouă semantică. În fond, literatura „stării de urgență” e despre ceea ce presupune astăzi filosofia bucuriei și speranței; despre cum e redefinit aproapele în raport cu departele; despre anxietate ca afecțiune a spiritului sau una culturală, despre transformarea energiei fricii într-un conținut pozitiv, despre testul rezistenței în timp, în cele din urmă.

În virtutea circumstanțelor pandemice, vom trăi altfel, de acum încolo, voluptatea textului ca semn și a semnului ca text, vom tatona altfel inefabilul romanesc subzistent în intimitatea scriiturii, întrucât literatura trăiește prin ceea ce are esențial și ireductibil, prin conexiunile cultural-emoționale de sub ritualul limbajului scriiturii. Suntem cu toții în căutarea sensului existenței, tatonându-ne resursele interioare, definind-ne în relația cu celălalt, confruntându-ne cu diverse încercări, care fie că vin dintr-o dată peste noi, fie că ne luptăm dintotdeauna cu ele. Toți ne dorim o viață împlinită, iar scopul suprem al acesteia este fericirea noastră și a semenilor noștri. Prin zbaterea ei lăuntrică din această perioadă, literatura s-a convertit într-un spațiu privilegiat de interacțiune umană. Indiferent că vorbim despre prioritatea regăsirii dimensiunii spirituale ca reper în complexa călătorie a omului către sine, despre capacitatea de a depăși o dramă trăită, despre echilibrul din propria viață sau în relația cu celălalt. Cărțile pot schimba destine. Cărțile schimbă destine …