MARIA GĂITAN MOZES: Lacrimi în memoria unui Yom Kipur însângerat…

MAI ÎMPĂCATĂ
Ilanei, care nu şi-a cunoscut tatăl căzut în războiul de Yom Kipur, decât din fotografie…

Eşti aici
prin toate încăperile,
prin grădină, pe stradă
şi dacă unii nu ştiu
cum să te vadă, nu sunt deloc supărată. Ei n-au cum să ştie,
că tu ne veghezi doar din fotografie.
Că frămîntările mele, multe, tu le-nţelegi şi m-asculţi,
cum numai un tată
ştie s-asculte…
Când jocul mă fură, printre copii,
mă urmăreşti de departe –
dar să mă-ntîmpini,
niciodată nu vii.
Aş fi vrut
să mă topesc
în leagănul braţelor tale,
să mă cocoţ
pe umerii laţi
în vîrful picioarelor,
către tine să mă înalţ,
să-mi culc urechea pe piept,
să număr,

s-ascult tic-tacul, tic-tac,
prin toată casa
să te-alung,
să te trag,
să mă cerţi pentru năzbîtii
şi notele rele, dar… dintre toate cele, nimic nu s-a-ntâmplat… Tresar uneori la câte un glas.
Oare seamănă cu al tău?
Un pas de se ţine
în urma-mi, pe-aproape, strivesc lacrimi sub pleoape
şi capul nu îl întorc
de teamă
că firavul vis
îmi scapă din mîini
şi se destramă.
De poţi,
îmi iartă slăbiciunile-acestea,
tată…
Mai ştiu şi eu… poate-ntr-un fel,
aş fi fost împăcată, de-ai fi ştiut
că m-ai adus pe lume
şi doar o dată
glasul să ţi-l fi auzit
strigându-mă pe nume…

(din volumul IDENTITATE)