Elena Moșuc: O soprană de Oscar în rolul rolurilor

OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI: CU „NORMA”, LA CENTENAR

Irina Airinei: Ce a însemnat evoluția în NORMA pe scena Operei Naționale București pentru soprana Elena Moșuc?

Elena Moșuc: Norma are un caracter vulcanic care cere un temperament interpretativ pe măsură (finalul actului l, când explodează la vestea trădării în dragoste a lui Pollione, jurând răzbunare), iar, în finalul operei, când, după un duet cu Pollione, plin de dramatism, după ce hotărăște sacrificarea Adalgisei, dă dovadă de un spirit justițiar, pedepsindu-se pe ea însăși pentru oprobriul unei iubiri interzise. Spiritul matern îi învinge mândria regală și, căzând în genunchi în fața marelui preot Oroveso, tatăl său, pune în lumină o extremă sensibilitate sufletească (Bellini construind, pentru acest moment, fraze evanescente, filigranate, exprimând o durere paroxistică). Știindu-și copiii în siguranță, sfidează moartea prin focul către care se îndreaptă cu omul iubit, focul alinător, purificator, dând speranța unei noi renașteri.

Norma este un rol admirat de tot publicul și dorit de toate sopranele dar abordat doar de cele care au toate posibilitățile vocale de a-l aborda, e rolul rolurilor, așa cum, pe bună dreptate, s-a spus, e un rol foarte complex, cu multe fațete, avem de a face cu un personaj foarte interesant. Ea este un om politic, este o persoană foarte autoritară în societatea pe care o conduce, este fata marelui preot Oroveso, este marea preoteasă. Ea este cea care comunică cu divinitatea, în fiecare an, la început de noiembrie, după ce bea din licoarea făcută din vâsc care o face să intre în transă, pentru a face profețiile pentru anul care urmează. Avem de a face cu o femeie îndrăgostită dar forțată să-și ascundă dragostea de societate pentru că este o iubire interzisă. O ființă cu o mare autoritate dar și cu multă sensibilitate.

Ea este și prietena Adalgisei care i se destăinuie în primul duet mare, important… Avem de a face cu o mamă, avem de a face cu o persoană foarte autoritară, dar, în același timp, foarte sensibilă și acest lucru îl vedem în aria finală…Autoritatea ei și posibilitățile ei de mare magiciană sunt relevate în scena de început a acestei opere de o frumusețe inegalabilă: Casta Diva, urmată de acea cabaletta care demonstrează și mai mult posibilitățile vocale ale interpretei și care se bazează pe fraze de respirație lungă, fraze frumoase, fraze suspendate, fraze eterice…

A doua parte este mult mai concretă și bazată pe acrobații vocale cu coloraturi dramatice. Pe parcursul operei ne îndrăgostim de limbajul propriu al muzicii belliniene, atât de pure…

Tipică este melancolia muzicii sale exprimate în fraze cantabile, lungi, de o deosebită frumusețe! Acesta este limbajul său muzical, cu atât mai gustat în momentele dramatice, rapide , expansive. Reminiscențele din muzica La Vestale de Spontini sau La Sacerdotessa d‘Irminsul de Pacini sau Medea in Corinto de Mayr se recunosc și sunt o bună inspirație, dar Bellini rămâne fidel stilului său personal.

Viziunea minunatei regizoare Alice Barb este îmbinată în mod excepțional cu muzica de filigran căreia eu îi dau viață. Iar intenția mea este ca desfășurarea vocală să fie foarte energică și să nu existe nici o secundă de încetinire a ritmului. Iubesc frazarea belliniană care se potrivește perfect vocii mele.

Producția este grandioasă: doamna Alice Barb a introdus și baletul, încă de la începutul spectacolului. Ca în muzica franceză a lui Meyerbeer, Grand Opéra în care erau momente speciale de balet și aici regizoarea, în duetul meu cu Adalgisa, a introdus baletul care reprezintă spiritul naturii, a dorit să sublinieze această comuniune între oameni și natură care, din păcate, astăzi nu mai există. Sunt foarte încântată de colaborarea cu Alice Barb și îmi doresc să urmeze și alte colaborări pentru că lucrul cu dumneaei a fost foarte plăcut, foarte profesional, am învățat foarte mult de la domnia sa, ne-am completat foarte bine, iar rezultatul a fost această producție de vis: Visul lui Alice! O felicit din toată inima! S-a documentat extraordinar de bine pentru a prezenta o operă așa cum toți spectatorii își doresc să vadă atunci când vin în teatru: o lume magică. Dorim să ne refugiem în lumea frumosului, în lumea artei pentru că arta, muzica, tot ce este frumos este hrana sufletului nostru.