AFnewsDr. Irina Airinei
Eveniment editorial binevenit, volumul „Călătorii identitare. Românii megieşi” reprezintă prima sinteză documentară apărută în ultimii 86 de ani, dedicată colectivităților naționale din vecinătatea României. În anul 1935, diplomatul Mihai Adalbert Blenche – fost prim consul la Teheran – a publicat studiul „Românii de peste hotare”. După aceea a urmat tăcerea, iar statul român a declinat orice preocupare pentru soarta românilor rămaşi în afara frontierelor. Studiul monografic al doctorului Mihai Nicolae prezintă, pentru prima dată, împreună, aceste comunități. Cartea de față este dedicată românilor din vecinătatea României urmărind „biografia” locurilor și „descrierea” oamenilor. Acest prim volum prezintă : Ținutul Herța, Transnistria, românii de la est de Bug, Sudul Basarabiei (Bugeac ), românii din Bulgaria și românii din Banatul sârbesc ( Voivodina ).
(Mihai Nicolae și Ramona Mezei, director al Bibliotecii Metropolitane)
Cartea îşi propune familiarizeze cititorul cu mai multe aspecte, unele neştiute, altele uitate, pur şi simplu: scurta viață a eroinei de 15 ani Şumi Marița din Bulgaria, împuşcată de armata otomană în 1877, apelul emoționant făcut în 1917 de Toma Jalbă (Transnistria, Teofana (Teodora) Basarab, prințesa valahă ajunsă țarină a Bulgariei şi mama unui țar bulgar, cea care a lăsat o amintire hieratică de icoană, pictura naivă din Uzdin (Voivodina) şi multe, multe altele care au modelat specificul „românescului”. Toate acestea contribuie la reconstituirea unei ordini a lumii care ne este proprie.
Încă de la început, autorul ține să precizeze că România, țară de răscruce, dar și de necesitate europeană – cum a afirmat Iorga – s-a aflat la răspântia celor trei mari imperii care ne-au marcat istoria: otoman la sud (Muntenia și Moldova), slavo-rus la est (Moldova cu Basarabia ei cu tot), austriac la vest și nord vest (Banat, Transilvania, Bucovina). „Spațiul etnic românesc se întinde, însă, și dincolo de aceste hotare. Ca atare, sunt dator față de toți cei pe care i-am întâlnit în călătorii și care m-au lămurit, mai bine decât oricine și orice, cum stau lucrurile în ținuturile lor. Ar trebui, poate, să dedic întregul volum, memoriei celor condamnați în RSSM pentru „naționalism”, români eroi care au fost abandonați, respinși uneori și de propriile familii pentru că le stricau dosarul de cadre… Vreau să-i menționez mai întâi pe cei cărora nu mai pot să le spun prin viu grai cât de mult le datorez. Pur și simplu au trecut dincolo de „vămile văzduhului”. Pe adevărații „paznici de far” Ion Gherman (Herța) și Vlad Bejan (Basarabia) îi știu mai mult din ceea ce au publicat. I-am prețuit ca pe rudele din ce în ce mai puține care își cunosc toate neamurile. În primii ani după 1989, când toată lumea trăia frenezia libertății, ei au ales să scrie și să ne amintească despre rubedeniile de departe despre care, după ce am intrat sub mantaua armatei roșii, nu am mai avut voie să vorbim. Lui Neculai Popa – de a cărui prietenie m-am bucurat – îi datorez încrederea în viitorul României și al românilor. Printre altele, i-am fost alături în mai toate proiectele destinate românilor din afara țării. Așa am ajuns să particip la edificarea bisericilor din Hagi Curda (Sudul Basarabiei) și Peresecina (R. Moldova), ca și a „Cimitirului de onoare al eroilor români” de la Țiganca, iar mai apoi a bisericii Mănăstirii Țiganca.”
„Țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, scria Ion Vodă Armeanul, în 1574, pentru ca, mai târziu, Mihai Viteazul să aibă pretenții, în 1600, asupra Oceacovului, în negocierile cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei. Istoricii coboară și mai mult pe scara secolelor și vorbesc despre regatul lui Burebista, spre Est, până la gurile Bugului.
În capitolul „Descoperirea geografiei românilor de pretutindeni” autorul evocă existența ancestrală a populației autohtone într-un vast habitat acoperind „ întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constatinopolului, a Atenei şi a Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus” cum scria Eminescu. Autorul analizează exonimele și endonimele românilor ajungând la concluzii larg acoperitoare. El pune în lumină și interesul uriaș pe care l-au arătat diplomații și oamenii de cultură români până la sovietizarea României pentru „existenţa unor conaţionali dincolo de hotarele istorice ale statelor în care locuiau. De aceea „descoperirea” despre care vorbim aici a însemnat în primul rând o re-descoperire, din perspectiva comunităţii de origine, iar mai târziu a conştiinţei de neam.”
Autorul ajunge cu evocarea până în anii celui de-al doilea război mondial vorbind despre personalitățile care au continuat cercetarea românilor uitați de dincolo de Bug, din Caucaz ca și din dreapta Dunării ori din Maramureșul istoric ori despre extraordinarul fenomen reprezentat de cele 117 școli și licee românești din zona Greciei (închise de funesta Ana Pauker în anii deceniului obsedant).
Un capitol aparte îl reprezintă cel referitor la cercetarea Românității răsăritene de către echipele organizate de Institutul Central de Statistică, sub conducerea sociologului Anton Golopenția (1941-1944). O poveste adevărată care a mobilizat 150 de funcţionari, conduşi de dr. Sabin Manuilă (director general) şi D.G.Georgescu (secretar general). Recensământul din Transnistria a fost dublat de cercetări sociologice. Echipa care urma să „inventarieze” regiunea dintre Prut şi Nistru număra 50 de funcţionari din Serviciul Extern al I.C.S., fiind condusă de antropologul şi etnograful Henri H. Stahl. În aceeaşi perioadă, Institutul Social Român, condus de sociologul Dimitrie Gusti a iniţiat, de asemenea, acţiuni de cercetare. (În 1931, I.S.R. finalizase, în cadrul monografiilor dedicate localităţilor româneşti, studiul dedicat satului Cornova din Basarabia). Coordonatorul echipei I.S.R. (13 specialişti), sociologul Traian Herseni va conduce, în perioada războiului, Departamentul Culturii din cadrul Guvernământului Civil al Transnistriei. La cererea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, I.C.S extinde cercetările şi dincolo de Bug. Pentru prima dată, românii uitaţi din Transbugia urmau să fie studiaţi de specialiştii români, într-un efort complex, multi- şi interdisciplinar: sociologic, demografic, istoric, lingvistic, economic şi etnografic. Specialiştii I.C.S. urmau să păşească, în premieră, în teritoriul cu populaţie românească pe care, anterior, numai Teodor Burada se încumetase să-l străbată la sfârşitul sec. al XIX-lea. Expediţia purta numele: „Echipa pentru identificarea şi studierea sumară a aşezărilor româneşti de la est de Bug “; pe scurt: Identificarea românilor de la est de Bug (I.R.E.B.). Conducerea colectivelor de cercetare a revenit sociologului şi geopoliticianului Anton Golopenţia (1909-1951). Familiar cu metoda „şcolii monografice”, colaborator al profesorului Gusti (lucrase şi în campania amintită la Cornova), teoretician şi autor de excepţie, Golopenţia ocupă funcţia de director al Oficiului de Studii din cadrul I.C.S. Activitatea propriu-zisă se desfăşoară între decembrie 1941 – februarie 1944. După instaurarea comunismului, mulți dintre cercetători au pierit în închisoare, inclusiv sociologul Anton Golopenția iar cea mai mare parte a tezaurului inestimabil de valori etnografice culese de ei a fost confiscată de ruși și dusă la Moscova.
În cântecele românilor pierduți răsună dor de obârșiile niciodată călcate…Pentru cunoașterea identitară a românilor pierduți numai o inimă ca a lui Mihai Nicolae, mare cât harta spațiului genetic românesc, o putea oferi.
Toate patimile unui Nichita Smochină,de pildă, ale unor martiri ai neamului românesc printre care și Anton Golopenția, cel care, după spusele lui George Popescu„ştia că nu eram doar un teritoriu şi o populaţie. Ci un popor şi o ţară” străbat fila tipărită, atingându-ne cea mai sensibilă coardă, cu dorul nespus, uitat, pierdut, dar încă viu, al pietrei clădite, al lemnului bocind în fluier, al ghiersului nedescifrat al buneilor și străbuneilor necunoscuți: „Creşte plopu dintr-un sânge/Străinia mă mănânce/ Creşte plopu dintr-un glod/Pui străin am să mă-ngrop “.
Mihai Nicolae propune o lectură captivantă al cărei spirit este definit de o splendidă empatie. Marele dar al autorului este acela de a şti să dea viață acestor istorii, de a şti să le descopere particularitatea şi le facă prezentă ființa. Cartea e scrisă cu rigoare şi metodă, autorul fiind un cărturar multilateral care reprezintă un punct de vedere clar în esența lui, iar civilizațiile pe care le însuflețeşte aici devin, în cele din urmă, statui ale românității milenare.
Adaugă un comentariu