ACAD. IOAN AUREL POP: EDUCAȚIA ȘI CULTURA GENERALĂ (II)

ISTORIA ESTE A SOCIETĂȚII, A COMUNITĂȚILOR MARI, A CIVILIZAȚIILOR ȘI TREBUIE STUDIATĂ CA ATARE.

CĂ NOI OCOLIM ISTORIA NAȚIONALĂ, CĂ NE FERIM, LA NIVELUL PROGRAMELOR ȘI MANUALELOR, DE NUMELE DE ROMÂNIA, CĂ BLAMĂM SENTIMENTUL NAȚIONAL ȘI PATRIOTISMUL, CONFUNDÂNDU-LE CU NAȚIONALISMUL EXCESIV, CU XENOFOBIA, CU ȘOVINISMUL, ESTE REGRETABIL ȘI CONDAMNABIL. NUMAI CUNOAȘTEREA ISTORIEI NEAMULUI NOSTRU NE AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEM ISTORIA CELORLALTE NEAMURI.

Ceea ce nu înțeleg chivernisitorii școlii este un lucru foarte simplu: istoria înseamnă cultură generală și orientare în viața contemporană, nu date și fapte de prisos despre o lume care nu mai este. Iar geografia înseamnă orientare elementară în spațiu și nu denumiri care trebuie memorate. Dacă prin educație, în general, li se transmite elevilor experiența de viață a omenirii pe domenii, istoria concentrează această experiență sub forma unei materii. Azi, copiii și tinerii au marea șansă de a călători, de a vedea lumea, de a se bucura de marile creații ale omenirii din toate timpurile și din toate spațiile, din preistorie până în era zborurilor cosmice și din Laponia până în Patagonia. Dacă nu mai învățăm istorie și geografie, dacă disprețuim aceste forme de adaptare la viață, dacă ne temem de conținuturile lor, vom ajunge să mergem în America Latină și să credem că oamenii de acolo vorbesc limba latină, să vedem obeliscurile egiptene de la Paris și să credem că acolo a fost Egiptul antic, să intrăm în British Museum și să credem că unele obiecte de acolo au fost aduse de extratereștrii. Poate că vom ști să ne spălăm mereu pe mâini, să mâncăm numai produse ecologice, să nu poluăm natura, să deschidem o afacere, să accesăm site-urile cu cele mai spectaculoase jocuri sau filme cu ființe fantastice etc., dar vom ajunge categoric infirmi din punct de vedere intelectual.

Cultura generală pentru elevi rămâne la ordinea zilei. Această cultură generală se modifică și ea periodic, în funcție de schimbările din societate. Cultura generală din secolul al XXI-lea nu mai înseamnă trivium și quadrivium, ca în Evul Mediu, nu mai înseamnă greacă și latină intensiv, nu înseamnă numai literatură, nici numai muzică sau arte frumoase, dar nici numai deprinderi digitale, bancare, antreprenoriale sau ecologice. Elevii nu se pot specializa începând cu vârsta de zece ani. În primii opt ani de școală și chiar în cei patru ani de liceu, CULTURA GENERALĂ trebuie să rămână baza. Iluzia specializării cuiva pe la vârsta de 14-15 ani este primejdioasă și păguboasă, mai ales în condițiile complicării vieții, a înmulțirii provocărilor dinspre toate direcțiile, a nevoii de adaptabilitate, de schimbare a profesiei, pe fondul prelungirii vieții active și al creșterii speranței de viață. Firește, mai toate cunoștințele omenirii sunt stocate în baze de date tot mai bogate și mai sofisticate, dar ele rămân literă moartă în absența judecății minții omenești.

Deciziile le iau, deocamdată, oamenii, iar dacă oamenii au mințile goale, degeaba sunt pline memoriile calculatoarelor. Prin această tabula rasa, se prefigurează un mare pericol, acela al SOMNULUI RAȚIUNII. Vor gândi alții pentru noi, iar noi vom executa cuminți ordinele lor. „UN POPOR FĂRĂ CULTURĂ ESTE UN POPOR UȘOR DE MANIPULAT”, CONSTATA IMMANUEL KANT, cu mai bine de două secole în urmă. De atunci se întrevedeau gravele consecințe ale ignoranței, generatoare de prostie și de prostire. Cultura generală prezentă numai în memoria calculatorului este utilă doar pe jumătate, fiindcă poate să rămână, pentru cei mai mulți, străină, opacă, neinteligibilă. Ca să accesăm datele digitale avem nevoie de o pregătire a minții noastre, de o anumită sensibilitate pentru cunoaștere, de pasiunea cercetării. Acestea toate nu vin printr-un dat imuabil al sorții, ci prin eforturi grele, prin învățătură asiduă, prin strădanii ale memoriei, fără de care inteligența moare. Se poate ca peste mii de ani – dacă planeta numită Pământ va mai exista – structura biologică și intelectuală a oamenilor să se schimbe radical și să nu mai fie nevoie de școală, așa cum o înțelegem noi astăzi. Până atunci, însă, nu putem arunca peste bordul „corabiei” noastre o experiență de viață verificată de milenii și foarte folositoare, adoptând în loc iluzii.

De când este lumea, societățile care merg bine au în frunte elite potrivite, adică lideri în care alegătorii au încredere. Or PRODUCEREA DE PERFORMANȚĂ ÎN SOCIETATE ÎNAINTE DE A AJUNGE LA CONDUCERE ESTE CONDIȚIA FUNDAMENTALĂ A ÎNCREDERII CELOR CARE SE LASĂ CONDUȘI prin delegarea puterii lor către lideri. Însă performanța fără școală serioasă nu există, iar dacă există, în cazuri rarisime, este ori falsă performanță ori este un succes generat de autodidacți de geniu. Școala ne dezvoltă mintea, ne-o face deopotrivă speculativă și practică, ne-o îmbogățește mereu, ne-o umple cu date pe care avem șansa să le comparăm, să le cântărim și să extragem soluția oprimă. Din păcate, golirea minților generațiilor tinere și chiar adulte de azi în lumea numită civilizată a condus la condamnarea și corectarea lui Shakespeare, la blamarea lui Beethoven, la profanarea statuilor lui Columb și Cervantes, la excluderea din cultura contemporană a unor cărți, filme, opere plastice, ca pe vremea celor mai crunte dictaturi. În aceste condiții, școala nu mai produce performanță, ci rebuturi, minți distorsionate, suflete uscate, ridicate contra naturii, contra firescului, contra umanului. Din păcate, aceste constatări sunt valabile pentru toată lumea numită civilizată și occidentală. Ele au ecou și în România, dar România are problemele sale specifice, unele mai simple și mai ușor de rezolvat.

Pentru performanță, școala românească are nevoie de stabilitate, de liniște, de autonomie. Mai întâi, toți liderii politici ar trebui să aibă ca îndatorire principală asigurarea obligativității învățământului pentru toți copiii și adolescenții, așa cum este prevăzut în lege. Mai ales primarii de sate nu ar trebui să tolereze analfabetismul real, generat de nefrecventarea școlii și de abandonul școlar. Tolerarea aceasta – petrecută mai peste tot, sub ochii noștri – ar trebui să fie pedepsită, conform legii. În al doilea rând, clasa politică ar trebui să asigure școlii cel puțin bugetul prevăzut prin lege și să creeze condițiile necesare creșterii valorii sociale a meseriei de dascăl.

Țările în care învățământul merge bine au nu numai dascăli bine plătiți, ci și respectați. Iar respectul vine după dovedirea competenței, care, însă, nu se poate naște din nimic. Este vorba despre un angrenaj în care factorii interferă, se completează și se generează unul pe altul. Cu elevi care merg la școală și cu profesori competenți și dăruiți, analfabetismul real devine imposibil, iar cel funcțional este diminuat la nivele minime. Abia după asigurarea alfabetizării complete vine învățarea temeinică a tainelor cunoașterii. Elevii, în școală, trebuie să ajungă să cunoască nivelul mediu inteligibil pentru ei, în funcție de vârstă, la care a ajuns o disciplină. Abia în facultate, mai ales la masterat și doctorat, studentul învață cum să ducă mai departe, prin cercetare, cunoașterea dintr-un domeniu. Evident, nu toți ajung și nici nu trebuie să ajungă la acest stadiu înalt. Unii, încă din adolescență, învață „arte și meserii” – cum se spunea odată, frumos – și ajung să producă bunuri materiale palpabile (obiecte, hrană), servicii etc. Dar toți, indiferent de stadiul la care ajung, au nevoie de cultură generală, azi mai mult ca oricând. Toți, indiferent că sunt producători de pâine, vânzători, barmani, operatori de calculatoare, medici sau savanți atomiști, trebuie să știe cine a fost Pitagora, ce este un scripete, ce spune legea atracției universale, de ce Biserica Neagră este o construcție medievală gotică, cum sună un sonet și o simfonie, de ce substantivele se declină și verbele se conjugă etc. Or, toate acestea se dobândesc prin școală normală, în care se face matematică, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, muzică etc.

Dacă școala aceasta (nu neapărat foarte performantă) este măcar normală, firească, atunci protecția naturii și a mediului locuit, nutriția sănătoasă, începerea unei afaceri, abilitățile digitale, spiritul critic, igiena și sexul, buna cuviință și toate celelalte vin aproape de la sine, ca părți (capitole, conținuturi) ale educației existente și nu ca discipline speciale. Pentru aceasta, sigur, școala nu poate să rămână anchilozată în scheme vechi, ci are datoria să se primenească mereu, în cadrul structurilor existente verificate. Blocarea școlii în vechiul proiect ca și EXPERIMENTAREA PERMANENTĂ – adică extremele – omoară învățământul, îl periferizează, îi ANULEAZĂ SETEA DE PERFORMANȚĂ. Așa cum este firesc să lăsăm sănătatea pe seama medicilor și a personalului specializat, tot așa, școala trebuie chivernisită, în esență, de dascăli, cu concursul, firește, al întregii societăți (de la părinți până la ONG-urile de specialitate). Prea mulți protagoniști strică întregul edificiu și creează marasm și incertitudine.

Eu nu văd o societate viabilă a viitorului – nici națională și nici globală – fără educație serioasă și sănătoasă. Sănătatea educației depinde de noi toți, dar este asigurată concret de ACEIA CARE IAU DECIZIILE și care trebuie să fie CULȚI, EDUCAȚI, PERFORMANȚI. Calitatea înaltă a conducătorilor ar predispune la creșterea calității dascălilor, iar din dascăli buni vor ieși absolvenți buni.