MARIA GĂITAN MOZES DESPRE POEMELE DORULUI SĂU ȘI DESPRE ROMÂNII MEGIEȘI AI DR. MIHAI NICOLAE (după dubla lansare de carte de la Biblioteca „B.P. Hasdeu” din Chișinău)
„Nu-mi amintesc /de stampe, tablouri celebre /să ne fi împodobit/pereţii casei de lut./În schimb/am avut/ştergare, lăicere/îmbibate cu lacrimi, doruri,/tristeţe/din trăirile grele-ale celor care,/ cu hărnicie,/ le-au meşterit.” (Maria Găitan Mozes, „Sămânța iubirii”)
MARIA GĂITAN MOZES, POETA NĂSCUTĂ ÎN BASARABIA, DEVENITĂ CETAȚEAN ISRAELIAN CU 40 DE ANI ÎN URMĂ. A REVENIT LA IZVOARE PRIN VOLUMELE SALE DE POEZIE LANSATE LA CHIȘINĂU, ÎN 18 OCTOMBRIE 2021.
Maria Găitan Mozes: Recent, s-a întâmplat un eveniment deosebit în care am fost implicată, acesta s-a petrecut la Biblioteca Municipală ’Bogdan Petriceicu Hașdeu’ din Chișinău, în data de 18 octombrie. Aici au fost lansate două cărți și anume ’Călătorii identitare. Românii megieși’, volumul I, aparținând scriitorului Mihai Nicolae, carte apărută în editura ’Universul Academic’ din București și o plachetă a mea intitulată ’O mamă, dulce mamă’ realizată la editura ’ArtPrinter’ din Sfântu Gheorghe, Covasna, volume coordonate de dr. Irina Airinei.
Irina Airinei: Ce reprezintă acest dublu eveniment editorial pentru Maria Găitan Mozes?
Maria Găitan Mozes: Subiectele sunt, în mod firesc, deosebite. Desigur, curiozitatea m-a îndemnat să citesc cartea domnului Mihai Nicolae, mai ales datorită titlului. Aici descopăr numele unei localități care mi se pare cunoscută, ba chiar mi-o și amintesc încă din anii copilăriei, de pe vremea celui de al doilea război mondial: Țiganca, o localitate din vechea Basarabie aproape de care m-am născut și eu și unde am trăit până în 1944, aproape de încheierea războiului când, forțată de împrejurări, a trebuit să mă refugiez în România. Această localitate, Țiganca, mi-a trezit deîndată amintiri triste și dureroase. Fratele meu cel mare a participat la război din primele zile și a udat cu sângele lui aceste locuri, fiind rănit în lupta sângeroasă care s-a desfășurat acolo. După ce a fost rănit, a revenit din nou pe front, încheind războiul în apele însângerate ale cotului Donului. Este o carte deosebită care m-a determinat să îmi amintesc și să retrăiesc o parte din drama acelor ani pe care nu-i pot uita…
Cartea mea autobiografică cuprinde și versuri legate de viața acestui frate care, pentru toată familia noastră și pentru cei din generația lui, a fost un om deosebit prin tot ceea ce a făcut. La fel de importantă este această localitate, Țiganca, mai ales prin importanța cimitirului existent în care odihnesc cei care au căzut printre primii în război într-un număr impresionant, atâția și atâția soldați români.
De ce mă simt atât de afectată la auzul acestui nume, Țiganca? Fiindcă mama, care era profund credincioasă, se ruga zi și noapte ca fratele meu cel mare să fie ferit de moarte… el, care nu degeaba purta numele unuia dintre Arhangheli și anume Mihail, a devenit erou pe front. Câte calități i-a dăruit Dumnezeu acestui om frumos și tăcut…Avea o voce frumoasă, avea talent plastic, bun dansator, spirit organizatoric, sociabilitate, era hotărât, vrednic în toate, talent pedagogic, era autoritar, avea inimă bună, spirit de sacrificiu, dragoste de familie, deschidere pentru ceea ce este nou.
De-a lungul vieții, chiar de la o vârstă foarte fragedă, s-a familiarizat cu muzica instrumentală pe care a deslușit-o de pe la cinci ani de la muzicanții care cântau la jocurile din sat în zilele de sărbătoare și duminicile. Cocoțat în căruța muzicanților, stătea zile întregi acolo, rugându-i să îl lase să cânte și el la câte unul din instrumente. Muzicanții l-au îndrăgit. La absolvirea școlii pedagogice, fratele meu a ajuns să conducă fanfara școlii Cunoscând și cântând aproape la toate instrumentele muzicale de coarde, de percuție, de suflat, la instrumentele lui personale, vioară, chitară ori balalaică. Este acceptat ca pedagog încă din timpul studiilor, pentru copiii din clasele inferioare, primind și un salariu cu care își plătea o parte din taxele școlare și îmbrăcăminte, ușurând, astfel, bugetul familiei. Contribuie activ la anumite schimbări în familie începând de la îmbrăcăminte, comportament, inclusiv munca pământului, realizând o fermă agricolă a școlii, după absolvire fiind învățător în două sate nevoiașe din apropierea Chișinăului unde i se aprobă numirea ca învățător și director al școlii din satul Vărzăreștii noi. Și-a văzut visul cu ochii: în viața școlii încearcă să imprime o atmosferă culturală, se ocupă de troițele vechi, decolorate de vreme, de la răscrucile satului, de crucile de lemn sau piatră, restaurandu-le picturile cu propria-i mână. Menține legăturile cu oamenii de cultură din împrejurimi, cu colegii de școală, antrenându-i în acțiuni comune care se desfășurau și în satul nostru. Se țineau șezători la care se cântau cântecele vechi din sat, erau corurile de la biserică și multe, multe altele, toată familia era antrenată în sărbători, cu veselie și deschidere sufletească, cântecele noastre concurau cu concertele de păsări din marea râpă a satului cu sălcii pletoase și o apă liniștită, cărări și treceri mergând peste deal spre comuna Pitușca de care aparțineam.
Eram o familie simplă, aproape nevoiașă, dar fericită, legând teie de curmeie ca să facem față, cu cinste, vieții. În familie, cel ce dirija totul era fratele nostru mai mare, tata fiind suferind, iar mama nu-și vedea capul cu gospodărirea întregii case. Eram fericiți până când a început războiul și, treptat, a avut loc și destrămarea familiei noastre. Tata se îmbolnăvește și moare iar fratele e mobilizat încă dinainte de începerea războiului și retras cu regimentul 10 Vânători în România, Basarabia este ocupată de ruși, iar, mai apoi, frații rămași acasă renunță la școlile unde erau înscriși. Renunț și eu la școală ca să rămân alături de mama. Fratele cel mare continuă să lupte până la cotul Donului unde moare. Războiul continuă în noi condiții, oamenii simpli trăiesc ravagiile aduse de armata germană în retragere care pradă, distrug, violează cu sălbăticie femei și fete, satul nostru trăiește tragedia unui viol barbar, o tânără este violată în grup de față fiind soțul, socrul și un copil de patru- cinci ani care mai trăiește și astăzi și își amintește de mama lui. Satul e aproape pustiu și femeile se ascund prin păduri ori se maschează în femei bătrâne. Mama, îngrozită de situație și de perspectivele sumbre, a sesizat pericolul și și-a călcat pe inima și așa, zdrobită de durerea morții fratelui celui mare și a hotărât că trebuie să fug în România.
După o lungă și periculoasă călătorie, Dumnezeu m-a ajutat să ajung în România la școala pedagogică pe care am urmat-o la București, ca orfană de război. Tatăl și fratele- erou murind, mama și-a găsit liniștea în viața monahală, devenind călugăriță la Mănăstirea Pasărea unde își are și mormântul.
Mai am un frate, are 100 de ani și a fost sărbătorit cu onoruri militare la împlinirea centenarului, ca veteran de război și cetățean de onoare al orașului Roman.
Am urmat apoi Școala de Literatură MIHAI EMINESCU dar toate greutățile prin care am trecut în raport cu evoluția situațiilor politice până la căsătoria mea m-au determinat să fac alya cu soțul în Israel. Nu e deloc ușoară desprinderea de locurile natale, de rădăcinile neamului nostru. Dar munca, familia și mediul literar ales de la Cenaclul Punct apoi de la Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română și de la Gazeta Românească m-au ajutat să mă adaptez mai ușor în noua mea țară.
Români se află pretutindeni în lume căutând să își facă o viață mai bună, un rost câștigat cu sudoare și sacrificii prin despărțirea de rădăcinile natale, adoptați de țara gazdă care le oferă condiții mai bune dar nu totul…
Cât privește comunitățile istorice de români din jurul granițelor României, realitatea ne oferă, la ora actuală, un adevăr trist: copilul nu și-a uitat părinții dar părintelui nu îi mai pasă de existența copilului, carne din carnea lui, sânge din sângele lui…Megieșii, cum îi numește doctorul Mihai Nicolae pe românii stabiliți în afara țării și mai ales în vecinătatea granițelor, trebuie să se poată bucura de un sprijin legat de viața spirituală românească.
Ei nu vor să renunțe la limba română, la laptele de la mama România, clamează în fața conducerilor vremelnice din România actuală necesitatea unei atitudini umane. Românii din vecinătatea României au nevoie de sprijin, sunt frații noștri care nu vor să se despartă de vatră, cu care ne putem întâlni și putem învăța unii de la alții. Dar cei care au în mână puterea și bogăția țării întorc spatele propriilor copii din același sânge, acestor oameni care și-au păstrat limba și sufletul românesc. Cei cărora le pasă și trăiesc în cuibul minunat al țării noastre ar trebui să citească această carte care se adresează acelor persoane cu inimă, interesate de realitatea zilelor noastre. Pentru atitudine și sprijin, îi felicit din suflet pe autor și pe toți cei care au colaborat la realizarea cărții și a acestei importante manifestări din Chișinăul iubit.
La mulți ani, dragi români, oriunde v-ați afla!
(A consemnat Irina Airinei)
Adaugă un comentariu