Carmen Petrescu: Vis de iarnă

Sărbătorile de iarnă se apropie și gândul îmi zboară la copilărie, la momentele frumoase petrecute iarna de familia mea alături de familia Morgenstern. Mai întâi Hanuca, apoi Moș Nicolae. Era magic. Anul acesta Hanuca este între 29 noiembrie-6 decembrie, iar Moș Nicolae, ca de obicei, pe 6 decembrie. Minunat.

Mi-e dor de copilărie. Mi-e dor de Opera Română, la construirea căreia, pot spune că am asistat. Când construcția a fost gata mă jucam pe lângă basoreliefurile fațadei, iar din atelierele de croitorie, noi, copiii, primeam tiul pentru rochiile păpușilor. Atunci am descoperit lucruri minunate: dansul, muzica, scena.

Mi-e dor de terenul de tenis pe zgură, aflat în apropierea Operei, unde mergeam să privesc antrenamentele lui Năstase și Țiriac, de copacii fantastici, plini de taine, din preajmă, pe care îi îmbrățișam visând la ce voi face când voi fi mare.

Dar să nu uit de Hipodrom. Admiram antrenamentele cailor. Ce ființe nobile! Acolo a fost organizată o expoziție care prezenta Misiunea spațială Apollo 11: un film, diverse exponate și costumele cosmonauților. De nenumărate ori am chiulit de la școală eu și colegii de clasă, pentru a vizita expoziția. La sfârșit primeam o insignă albastră. La închidere noi am rămas foarte dezamăgiți. Mult timp mi-am dorit să devin cosmonaut.

Tot în parcul acela, unde era Hipodromul, jucam volei și, foarte greu, am învățat să sar coarda. Dar, grădina casei cu flori de toate culorile și doi vișini la intrare, bucuria fiecărei primăveri și veri.

Drumul spre școală era și el încărcat de magie. Niciodată nu mergeam pe aceeași stradă. A fost o idee bună, pentru că astfel am aflat toate secretele lor și am putut să mă ascund de colega aceea bătăușă, scăpând teafără dintr-o confruntare primejdioasă. Atunci am învățat să îmi apăr și să îmi susțin punctul de vedere, să lupt pentru dreptate și adevăr.

Adesea mergeam la Judecătoria de vis-à-vis. Mă plimbam pe holuri, analizam pe avocați, procurori, judecători, justițiabili. Nu departe era Facultatea de Drept, ale cărei cursuri aveam să le urmez, fiind mai atrasă de forfota unei instanțe și de dorința de a rezolva problemele oamenilor, decât de a zbura în Cosmos.

Primăvara revăd cu drag Facultatea mea iubită, cu magnoliile splendide din curte.

Mai sunt atâtea lucruri de care mi-e dor: alimentara armenilor, unde mă trimitea mama pentru 50 gr de cafea râșnită, librăria, centrul de pâine de unde cumpăram cornuri bune, dimineața, în drum spre școală, centrul de reparații TV de la Kogălniceanu, unde lucra un prieten al lui tata.

Cișmigiul cu aleea scriitorilor, cu lacul, cu izvorul lui Eminescu și ale cărui poieni se umpleau primăvara de ghiocei și brândușe, în timp ce iarna era acoperit de o zăpadă imaculată.

Pe atunci nu înțelegeam de ce, tocmai când trebuia să vină Moș Crăciun, tata mă scotea la plimbări lungi cu săniuța, iar, când ne întorceam acasă găseam bradul împodobit și cadourile pe care le așteptasem tot anul. Așa s-a întâmplat să fie și cu ursulețul care mi-a devenit prieten, căruia îi mărturiseam toate secretele și pe umărul căruia plângeam când mă certa mama.

Dar când s-au petrecut toate acestea? A trecut ceva timp! Acum, când mă cuprinde nostalgia, îmbrățișez ursulețul și îl rog să îi spună ACELUI copil că am luptat neîncetat ca să nu îl dezamăgesc și să îi împlinesc toate visurile.