Prin numirea unei pieţe din Paris ca fiind „PIAŢA GEORGE ENESCU”, în apropiere de OPERA „GOUVERNI, a fost onorată amintirea marelui compozitor şi dirijor de origine română de la a cărei naştere s-au împlinit 140 de ani.
Studierea vieţii, personalităţii şi creaţiei lui George ENESCU (1881-1954) a luat un mare avânt nu numai în România. El a rămas figura centrală, încă neegalată, a muzicii româneşti, ca violonist, compozitor, pianist, pedagog, cât şi prin magia pe care o emana ca om. În ceea ce priveşte relaţiile sale cu evreii, există un material documentar bine alcătuit şi păstrat, din care fac parte amintiri, documente şi relatări mai puţin cunoscute. Desigur şi ele sunt incomplete. (cu Yehudi Menuhin, fostul său elev)
Însuşi Enescu a scris despre două familii Schapira şi Mendel „amis de toujours”. În panorama societăţii româneşti din prima jumătate a secolului trecut, Enescu apare ca o figură surprinzătoare, datorită liberalismului său consecvent şi totalei lipse de prejudecăţi rasiale, deşi a trăit într-o lume pătrunsă de un anti-semitism de „bon ton”, mergând de la prejudecata antisemită până la prigoniri şi excese. Aşa zisa „societate bună” îşi însuşise un naţionalism şovin, mână în mână cu un cosmopolitism care accepta tot ce venea din Apus, dar care ura pe „veneticii evrei, înrădăcinaţi de multe generaţii în România. Enescu era deosebit de acest mediu, numărându-se printre puţinele excepţii lăudabile, cu adevărat liberale. Încă din copilărie se apropiase de unele personalităţi evreieşti şi prieteni evrei, iar aceste legături le va întreţine de-a lungul deceniilor în perioadele de lumină şi întuneric.
Pentru muzicianul Enescu, influenţa profesorului său André Gedalge (1856- 1926) a fost extrem de importantă. El însuşi avea să povestească „Am fost, mai sunt şi voi rămâne pănă la moarte elevul lui GEDALGE”. Acesta din urmă l-a format nu numai ca muzician dar i-a transmis şi generoasa concepţie de omenie. „Foarte strict in ceea ce priveşte principiile, dar foarte larg în ceea ce priveşte aplicarea lor, Gedalge – povestea Enescu – ne deschidea orizonturi, indicându-ne în acelaşi timp limitele permise. În ceea ce mă priveşte, mi-a făcut un incomparabil serviciu, silindu-mă să mă rafinez, să devin om de lume”. Enescu, de altfel, a mărturisit, cu modestia-i caracteristică, într-una din paginile autobiografiei sale: „Ce eram de fapt? Un tărănuş de la Dunăre. Gedalge era evreu, profesor de contrapunct şi fugă, maestrul lui Ravel, Mihaud, Schmitt şi al altora.”
Colegul lui Enescu, Fernand Halphen (1872- 1915), a dirijat prima aparitie publică a lui Enescu la Paris in 1896 „Concertul pentru vioară”.
De asemenea, lansarea unei noi compoziții a lui Enescu la Paris „POEMA ROMÂNĂ” (6.2.1896) s-a datorat dirijorului şi compozitorului Eduard Judas Colonne (1838-1910) violonist, dirijor animator al vieții muzicale franceze. Un an mai târziu, dirijorul amintit va contribui la afirmarea lui Enescu compozitorul, dirijându-i la Paris „Poema Română” în primă audiție şi, un an după aceea, „Pastorala Fantezie”.
Tot la Paris, Enescu s-a împrietenit cu un tânăr, Mişu Schapira, de origine din Ploieşti. De-a lungul vremii a devenit oaspete al familiei. Apoi, în turneul de la Galaţi, a făcut cunoştinţă cu pianista evreică din Italia, Ghita Mendel. În 1912 cântă cu Ghita Mendel într-un turneu prin oraşele României.
Un interesant volum cu operele lui Enescu a apărut la Bucureşti în 1964, volum pregătit de Nicolae Missis şi Mircea Voicana. Printre concertele realizate cu pianista Mendel, semnalez Concertul susținut la Ateneul Român în 21.02 1934, apoi la Brăila, Ploieşti, Cetatea Albă, Galaţi. De asemenea, amintesc concertele enesciene cu Lipatti, Cella Delavrancea, Miron Șoarec, Ionel Gherea şi
Ion Filionescu. După 1945 au mai avut loc concerte în sala Dalles şi Ateneul Român. Operele lui Enescu au fost dirijate de Const. Silvestri „OEDIP”, apoi Simfonia de cameră sub bagheta lui Sergiu Natra.
Desigur muzicieni de primă clasă, precum Mîndru Katz, au interpretat compoziţiile eminentului George ENESCU. În 1924 declara publicaţiei „The American Hebrew” că „arta nu cunoaşte distincţii rasiale. Nu sunt în stare să înţeleg cum poate un artist să urască fiinţe omeneşti, pentru faptul de a se fi născut într-un grup sau altul.”
În perioada celui de al Doilea Război Mondial, Enescu a locuit pe Str. Brezoianu. Repetiţiile pentru concertele de cameră au fost transformate de soţia sa, Maria Rosetti Teţcani-Cantacuzino, în reuniuni de după masă, la care nu lipsea Mişu Schapira. Uneori, în salonul d-nei Alice Focșăneanu se întâlnea cu Dinu Lipatti, Sanda Albu, Ion Fotino.
Enescu, personal, intervine pentru a uşura viaţa colegilor evrei persecutați.
Yehudi Menuhin a venit în 1946 la Bucureşti să-şi vadă profesorul. Legătura lor a început în 1924 la San Francisco. Apoi, se vor întâlni la Paris unde Enescu va deveni maestrul tânărului muzician. Aşadar, în 1946, Menuhin vine la Bucureşti unde va concerta în sala Giuleşti acompaniat la pian de Ghitel Mendel Schapira. În 1946 Enescu a părăsit România pentru totdeauna, dar a continuat să ţină legătura cu familiile de prieteni evrei.
Poporul român, admiratorii evrei de pretutindeni, sunt mândri de evenimentul de onorare pe care FRANŢA i l-a dedicat marelui maestru George ENESCU.
către ANIMAFORI NEWS
Articolul pe care l-am scris ,,ENESCU,,și l-ați preluat din GAZETA ROMÎNEASCĂ m-a impresionat plăcut prin prezentarea însoțită de imagini-foto. Consider că ar fi fost mai corect luînd contact cu autorul .Dacă considerați aportul meu la Revista pe care o editați,ca pozitiv,puteți apela la contribuția mea literar-artistică.
Cu cele mai bune gînduri,
dr.Paul Leibovici
Portalul nostru de presă colaborează strâns cu Gazeta Românească, după cum se poate ușor observa. A fost o bucurie să vă publicăm. Vă mai așteptăm. Înțelegerea a fost să putem prelua materiale din Gazetă.