Gânduri pe marginea unui roman: „ADĂPOST PENTRU DRAGOSTE”
Irina Airinei: Mada, dragă prietenă, ce te-a determinat să scrii acest roman , ce te-a inspirat?
Madelaine Davidsohn: E un roman prefaţat de cunoscutul critic literar Ioan Holban, roman care, din pricina pandemiei, a rămas până astăzi pe masa Editurii 24 DE ORE la Iaşi, editură condusă de Ady Cristi.
Pandemia care ne-a rupt de lume a făcut ca acest volum să rămână până azi aproape necunoscut cititorilor, de aceea mă bucur de acest prilej de a-mi prezenta volumul prin acest dialog.
De multă vreme subiectul acestui roman mi-a stăruit în minte, astfel încât mi-am promis că odată şi odată îl voi pune pe hârtie. Dar, de câte ori ajungeam în faţa monitorului, cuvintele se împrăştiau iar suprafaţa lui rămânea lucitoare şi intactă.
Îi va veni timpul, mi-am spus, aşa cum cred eu că fiecare lucru îşi are vremea lui, momentul oportun de a-l realiza…Şi tocmai Corona, epidemia nemiloasă care a bulversat întreaga lume, m-a readus la masa de scris.
I.A.: Are legătură, acest roman, cu trăirile tale din realitatea imediată şi dacă da, în ce mod?
M.D.: Eram în perioada de debut a bolii, primul val, când nimeni nu ştia despre ce e vorba, ce ne aşteaptă, care vor fi consecinţele şi, desigur, când încă nu exista vaccin. Poate nevoia de ieşi din prezentul înfricoşător, fie şi virtual, poate fuga de izolarea ce ne-a fost impusă, m-au făcut caut tovărăşia unor personaje de roman. Sau poate „muza” care tocmai atunci îmi făcea o vizită, intrase și ea, biata, în carantină, de nu a mai putut ieşi din casă. Desigur e o glumă, dar n-am avut nici o explicaţie asupra revenirii mele la masa de scris. Cu o fervoare neobişnuită am încercat să dau viaţă acelei vechi poveşti aşa cum intenţionam cu mult timp înainte. Scriam fără odihnă , de dimineaţa până seara, fugind de ştirile de la radio şi televiziune, de ziarele şi de zvonurile cronofage. Personajele, care abia erau schiţate în minte şi la care nu mă gândisem ani de zile, se îmbulzeau acum pe masa de scris, de parcă m-ar fi aşteptat. Fiecare dorea să-şi spună povestea, să se facă auzit, să nu rămână singur între patru pereţi Computerul meu devenise un loc cu mai mulţi invitaţi decât scaune. De unde răsăriseră ei toţi, chipuri noi, ivite de nici unde, în procesul de creaţie, nu știu…
Mă îndepărtasem într-atât de ideea principală cu care am pornit la drum, încât ea devenise aproape marginală în desfăşurarea romanului. Imaginaţia lucra mai rapid decât reuşea mâna mea să o traducă în cuvinte pe computer. De obicei scrisul unui roman îmi durează doi ani ba chiar şi mai mult. Recitesc cele scrise, odată şi încă odată, căutând după fiecare întrerupere să reintru în atmosferă. Acum, în doar câteva luni volumul era gata, de parcă s-ar fi scris singur
Ştiam că o carte care îţi place o poţi citi cu sufletul la gură, dar nu mi-am închipuit că această metaforă poate fi valabilă şi pentru scris. Fără să exagerez mă temeam să nu-mi pierd ideile.
I.A.: Cum traversezi, ca scriitoare, perioada de pandemie, cu izolarea la care suntem supuşi?
M.D.: Când primul val al epidemiei de Corona s-a calmat, când lumea a devenit mai relaxată, iar viaţa s-a normalizat într-o oarecare măsură, am hotărât să recitesc şi să cuget la tot ce am compus cu aviditate într-un timp atât de scurt. Şi, dintr-odată, misterul s-a elucidat. Nu eu fusesem atinsă de teroarea epidemiei care ne tortura rutina, ci eroii mei, înspăimântaţi de izolare, de singurătate, căutându-şi prieteni, înţelegere, alinare…
I.A.: Ce gânduri îți vin acum, o dată încheiat acest tulburător roman?
M.D.: Personajele deveniseră în mintea mea cât se poate de reale. Viki, eroina principală, prin numele ales, urma să simbolizeze victoria, dar eşecurile din viaţa ei s-au ţinut lanţ. Dacă şi-a găsit fericirea, nu ştiu, dar, la fel, fiecare din noi a căutat-o fără preget… Pentru ca, în final, atât ea cât şi autoarea să înţeleagă, desigur, că victoria este, de fapt, supravieţuirea.
Fără a fi, nici pe departe, o autobiografie, romanul „Adăpost Pentru Dragoste” e cel mai apropiat de ideile, sentimentele şi concepţia mea despre viaţă.
Poate că atunci planeta noastră s-a oprit în loc pentru câtva timp, dând posibilitatea locuitorilor ei să privească înapoi şi să se gândească de două ori cum vor merge înainte. Încerc să fiu optimistă, sunt sigură că vom fi în măsură să părăsim cei patru pereţi evadând, în lumea mare, cu capul sus, cu braţele deschise pentru zbor, fiindcă aşa a fost concepută omenirea, mereu biruitoare. Romanul acesta s-a încheiat… Se pare că epidemia a ostenit şi ea. Pe masa mea de lucru îşi aşteaptă timpul propice, aşa cum am spus-o la început, câteva schiţe, o nuvelă, un volum de versuri….
Am planuri de viitor, am visuri, fiindcă omul nu poate trăi fără ele.
ÎNTRE AUTOR ȘI PERSONAJELE ROMANULUI ESTE O DIFERENȚĂ CERUL ȘI PĂMÂNTUL!!!!!!
NICIODATĂ NU AM SĂ ÎNȚELEG CUM POATE EXISTA AȘA UN FENOMEN.
O PREFAȚĂ SCRISĂ DE X SAI Y MIE NU-MI SPUNE NIMIC. ESTE O MESERIE NOUĂ; PREFAȚATOR. CU CÂT ESTE MAI BINE PLĂTIT CU ATÂT TE SCOATE MAI GENIAL
ȘI CU TOATE ASTEA ROMANUL ESTE MINUNAT, TE CUCEREȘTE. POATE CĂ ESTE CEL MAI BUN ROMAN PE CARE L-A SCRIS.
REPET PENTRU A SUTA MIA OARĂ CĂ NORA EI REALIZEAZĂ COPERȚI UNICE.
LIANA SAXONE HORODI
Am citit romanul și mi-a plăcut foarte mult. Îl recomand cu caldura.
Citindu-l, va veți afla in atmosfera personajelor și a orașelor descrise in mod strălucit .
Este grozav!
Felicitări autoarei!