8 martie 2022 la Vama Albița, cu Ramona Mocanu – de la lacrimi de disperare, la speranță….

Interlocutor: PROF.DR. RAMONA MOCANU, directoarea Muzeului Județean Vaslui.
Localizare: Vama Albița
Un interviu de Irina Airinei

Irina Airinei: Când ați început această campanie de ajutorare?

Ramona Mocanu: Campania am inițiat-o la două zile după ce a început războiul, am încercat să strângem tot ceea ce era necesar și ni se cerea de prin zonele de primire a refugiaților, în speță alimente neperisabile, haine groase, pături și produse pentru copii precum și chituri de igienă personală și altele.

I.A.: Unde ați mers cu ajutoare?

R.M.: Am fost în toate zonele care este nevoie. Toate aceste experiențe te transformă. Tot ceea ce văd aici mă cutremură. Am stat în vamă la Albița în ziua de 8 Martie și am întâlnit doamnele care veneau, mame cu copii, ori doamne mai în vârstă… Care izbucneau chiar în lacrimi de faptul că cineva la așteaptă cu flori și le spune vorbe bune… e un lucru foarte important să pot să ajuți și este și mai important să fii alături de oamenii care au lăsat tot și au plecat cu ceea ce au avut pe ei. Am fost la Siret, la Botoșani, la Rădăuți unde am participat la campania pentru strângerea de produse pentru un convoi umanitar. Ieri, cu ce am putut noi să strângem, am fost la Isaccea și de 4 zile suntem numai la Albița, am mai făcut un drum și la vama Siret, dar cel mai greu mi-a fost la Isaccea pentru că acolo i-am văzut pe soți, frați, băieți sau ce erau de partea cealaltă care se uitau după mame, soții, copilași, fiice…

I.A.: Cum îi primiți, cum îi repartizați?

R.M.: Este un cort acolo pe care noi îl folosim pentru primire pentru că cei care vin, să știe că primesc ajutor din partea noastră sau în țară și atunci îi primim, îi întrebăm ce doresc, unii dintre ei vor să mănânce, să bea ceai, cafea și apoi îi îndrumăm către tabăra de la Recea. Este o tabără de refugiați la intrarea în orașul Huși, o parte aleg să meargă acolo, o parte rămân, alții se urcă în autocarele puse la dispoziție și pleacă spre Iași sau spre București, cei care vor pot să rămână în zonă. A fost un pic mai dificil pentru că a trebui să facem rost de cazare în zona respectivă. Oamenii au fost cazați la case parohiale, enoriașii din zonă la mănăstirile din județul Vaslui, la pensiuni puse la dispoziție de oamenii de afaceri. Se străduiesc să îi ajute poliția de frontieră, jandarmerie, oameni de afaceri din zonă, firme, companii, voluntari. Le-am dat cartele telefonice puse de la dispoziție în mod gratuit, ne spuneau unde vor să ajungă și le puneam destinația pe GPS pentru direcționare. Oricum, sfatul nostru a fost întotdeauna ca să doarmă măcar o noapte în zonă pentru că erau foarte, foarte obosiți. Am văzut o doamnă care conducea mașina de patru zile, venea de undeva din partea de est a Ucrainei de departe, sunt niște povești înfiorătoare…Nu te poți obișnui cu ceea ce se întâmplă și nici nu e normal să te obișnuiești cu războiul și cu efectele lui care sunt devastatoare, fie că e vorba de victimele omenești sau de bombardarea unor orașe întregi. Vin oameni cu povești de viață extrem de dure și oameni care plâng și familii care se despart în fața noastră.

I.A.: Cum reușiți să vă depășiți emoțiile?

R.M.: Te încarci cu un soi de energie negativă dar pe care noi încercăm să o transformă în energie pozitivă doar pentru simplul fapt că oamenii aceia au nevoie de noi, indiferent că vorbim limba rusă sau sau că vorbim engleză sau reușim să ne înțelegem cu ei în vreun fel sau altul. Eu mai înțeleg limba rusă dar nu mai pot vorbi prea bine după 30 de ani dar am avut ocazia să avem în echipă un domn doctor de la Huși vorbitor de limba rusă cu soție ucraineancă, mai avem un alt domn senator care a făcut traducere din limba rusă și asta este foarte important pentru că cei care vin nu prea vorbesc o altă limbă de circulație și era destul de dificil iară acești domni au venit și au stat de dimineață până seara ca să ne putem înțelege cu oamenii respectivi să îi trimitem acolo unde au nevoie, este cumplit este frustrant când vezi acei copii foarte mici ajunși aici.

I.A.: Vieți frânte care își recâștigă speranța…

R.M.: Am primit un grup de 37 de persoane, 10 adulți și 27 de copii, unii copii trimiși prin intermediul unor cunoscuți sau necunoscuți care să îi treacă încoace să îi scape… Copiii aceștia vor rămâne cu traume pe care nici un tratament din lumea asta nu o să poată să le vindece. Și mai greu a fost primul impact cu copiii care trecuseră pe jos și pe care îi văzusem la Fălticeni cu o zi, două înainte.

M-a impresionat foarte tare un copil singur cu un motan într-o sacoșă, un motan portocaliu de care copilul acela avea foarte mare grijă, venise cu motanul,cu un sandviș și o sticlă de apă minerală în rucsac.

I.A.: Cum sunt acești copii?

R.M..: Unii dau din umeri când vorbești cu ei, se întorc cu spatele și plâng…plâng neîncetat după ce se despart de membri ai familiei lor.

I.A.: Și totuși, cum ajungeți la sufletul lor?

R.M.: Îi ajuți să vadă și partea frumoasă a lucrurilor, în sensul că au ajuns aici unde au găsit apă, mâncare, căldură sufletească…A fost o familie care venise cu doi copii mici, mai avea doi băieți mari care erau pe front, fiecare într-o altă direcție…victime ale acestor nebuni care au declanșat războiul… Era o fată care avea 16 ani, ajunsese la Albița cu o mașină care o lăsase la noi acolo fără niciun aparținător și ea voia să ajungă neapărat la Siret tot azi și i-am zis: este foarte greu pentru tine să faci drumul ăsta singură pentru că ești și minoră și sunt tot felul de pericole pe drum iar noi nu putem lăsa un om care să nu fie în siguranță și am încercat să-i explicăm asta. A stat câteva ore și ea tot voia să plece, am reușit, în final, să o convingem că trebuia rămână și să ne dea numărul de telefon al rudelor care au venit prin Ungaria, au intrat pe la vamă pe la Borș și mergeau spre Siret unde o așteptau și pe ea. Dar părinții ei rămăseseră în Ucraina…Am găsit, în fine, pe cineva să o ducă până la Siret… Și firul poveștii durerilor lor ar putea continua mult, dar noi suntem aici să le dăruim suflet din sufletul nostru, lumină din inima noastră…