PROF. UNIV. DR. IOAN DRĂGAN: 120 DE ANI DE LA NAȘTEREA ISTORICULUI DAVID PRODAN

La 13 martie 2022 se împlinesc 120 de ani de la nașterea lui David Prodan, cel mai important istoric al Transilvaniei din secolul XX. Textul de mai jos a fost publicat la centenarul nașterii sale în volumul de evocări ”L-am cunoscut pe academicianul David Prodan” (îngrijit de Nicolae Edroiu, Ioan Ciocian și Ioan Drăgan, Zalău, 2002)

DAVID PRODAN ȘI ARHIVELE

Cu David Prodan m-am întâlnit întâi în facultate, la cursul de Istorie medie din anul II al regretatului profesor Pompiliu Teodor. Supplex Libellus Valachorum era cartea de căpătâi a bibliografiei cursurilor sale de istorie şi de istoriografie românească. Prodan era modelul pe care ni-l recomanda ca om de ştiinţă şi etalon moral, era idolul căruia i se închina şi pe care îl opunea complice în faţa noastră, a studenţilor, unora dintre mai marii zilei.

Pot spune, aşadar, că mai întâi am cunoscut opera şi imaginea publică a savantului, ambele cu valenţe formative necontestabile. Prezenţa sa fizică, faptul că trăia în acelaşi oraş cu noi era aproape o iluzie, câtă vreme nu avea nici o incidenţă cu existenţa noastră de studenţi ai anilor ’70. Povestirile şi legendele referitoare la biografia sa şi chiar persoana sa, pe care am descoperit-o până la urmă făcând naveta cotidiană, la ore fixe, între domiciliu şi biroul său de la filiala Bibliotecii Academiei, nu făceau decât să adauge o notă mister imaginii unei personalităţi, pentru mine deja clasice. Înainte de a-l cunoaşte pe Prodan cel viu am cunoscut, aşadar, mai degrabă reprezentarea sa ideală, aş zice chiar posteritatea sa.

Pe Prodan cel viu l-am cunoscut târziu, prin 1982, după ce începusem a lucra pe terenul cercetării istoriei medievale a Transilvaniei. M-a primit la intermedierea lui Mihai Gherman în biroul său de la Filiala clujeană a Bibliotecii Academiei şi mi-a oferit Iobăgia I, exprimându-şi bucuria de a mă şti pornit “pe drumul nostru comun”. Impresia a fost copleşitoare, pentru începătorul reţinut ce eram. Veneraţia pentru istoricul ajuns la apoteoză se împletea cu sentimentul de înălţare, pe care îl resimt întotdeauna în preajma oamenilor mari şi cu fericirea aparte provocată de o asemenea şansă.

După această întâmplare minunată, Prodan al meu s-a retras iarăşi în existenţa sa extramundană, de unde a mai coborât în câteva rânduri, cu ocazia lansării lucrărilor sale de la urmă. În schimb, opera sa şi conduita sa inflexibilă câştigau teren an de an în mintea şi în conştiinţa contemporanilor dornici de valori şi modele adevărate.

Modelul Prodan a contat mult pentru devenirea mea în calitate de cercetător istoric. Chiar dacă l-am cunoscut târziu şi convorbirile noastre au fost mai dese doar în ultimii săi ani de viaţă, opera sa şi legenda sa mi s-au impus ca model demn de urmat, de către cel care aspira la realizare pe tărâmul ştiinţei istorice. Fără a cunoaşte toate detaliile biografiei sale, el îmi apărea ca prototipul savantului retras din lume, refuzând a se lăsa contaminat de politic, spre a se dedica total operei sale. În opoziţie aveam modelul Pascu, omul cetăţii, cedând deşertăciunilor vieţii, dar în detrimentul operei ştiinţifice. Mărturisesc că am pus mult în cumpănă avantajele şi dezavantajele conduitei celor doi corifei ai Şcolii clujene de istorie, unul, pe care l-am avut şi dascăl, personalitate publică, abordabilă, omniprezentă, lider al istoriografiei oficiale, adept al compromisului în schimbul multor onoruri, publicând mult dar adesea discutabil, celălalt, retras din viaţa publică, refuzând compromisul şi ocolit fiind de onoruri, ignorat de oficialitate, dedicat întru-totul operei sale, scriind mai puţin dar fundamental. Deşi nu-l puteam aproba în totalitate, cu atât mai puţin îl puteam urma în anii secetoşi ai deceniului de criză finală a sistemului comunist, modelul Prodan mi s-a impus fără multă ezitare.

El rămâne pentru mine un model pentru istoricul român de azi şi de mâine. Din acest motiv încerc să-i creionez acele coordonate ale personalităţii în legătură directă cu opera, cu tot riscul de a cădea într-o anume idealizare. De fapt, cred că nu greşesc prea mult: Prodan este şi va rămâne multă vreme un ideal, un pisc al istoriografiei româneşti greu de atins.

Întâi de toate, modelul său se caracterizează printr-o profundă moralitate, care, aş îndrăzni să spun, vine din vâna ţărănească a istoricului ardelean, întemeiată pe triada: muncă, adevăr şi dreptate. Această sumă de valori i-a dăltuit un profil puternic, care putea fi perceput ca o anume inflexibilitate, pe care, autoironic, dar şi cu o mândrie disimulată, o exprima în constatarea “Eu toată viaţa am suferit cu coloana”. Ceea ce voia să spună, că rigiditatea fizică pe care i-o dădea afecţiunea cronică de coloană vertebrală, se asemăna oarecum cu rectitudinea morală, a celui neobişnuit să-şi îndoaie coloana, să se plece în faţa cuiva.

Moralitatea funciară a istoricului s-a transferat direct în moralitatea operei, adică în respectul religios pentru adevăr, eliminarea din start a oricăror prejudecăţi, construirea operei pe temelia sigură a documentului istoric. Maniera sa de “a lăsa documentul să vorbească” în locul istoricului exprimă aceeaşi aspiraţie către adevărul nealterat. Pe acest fundament de neclintit se sprijină, după mine, perenitatea operei prodaniene. El a fost corect şi sincer până la capăt, cu el însuşi şi cu materialul istoric pe care l-a prelucrat.
Moralitatea înseamnă la el şi realizarea prin efortul propriu exclusiv, refuzul de a-şi însuşi munca altuia, în formule de colaborare sau coordonare, în care munca efectivă să fie înlocuită cu autoritatea. Pe adepţii unor astfel de năravuri feudale îi sancţiona cu comparaţia populară aşa de sugestivă a “muştei la arat”.

Modelul Prodan a însemnat, apoi, refuzul onorurilor publice şi al cumulului de funcţii, aducătoare de consecinţe nefaste asupra operei, ca şi distanţarea de orice extreme. Chiar dacă istoricul s-a retras din Universitate în pragul vârstei de pensionare, gestul său decis finaliza o atitudine manifest neconformistă de-a lungul unui deceniu şi jumătate de carieră într-un sistem care-i ameninţa vădit sistemul de valori.

Prodan mai însemnează recursul obligatoriu la izvorul primar, documentul de arhivă, singurul care poate aduce noutatea în cunoaşterea trecutului. Este, de asemenea, un efort uriaş de muncă, oră de oră zile întregi, zi de zi ani întregi, o viaţă întreagă dăruită operei.

În fine, dar nu la urmă, Prodan e sinonim cu iubirea adevărată pentru naţiunea română şi pentru făuritorul său prin veacuri: ţărănimea română. Munca sa, robită istoriei, urmează modelul celei a robilor pământului, cărora le-a dat chip, iar capodoperele sale alcătuite pentru luminarea acestui neam sunt jertfa sa de o viaţă pentru naţiune, aşa cum l-au învăţat Horea, Inochentie, Şincai şi ceilalţi.

Întâlniri mai frecvente am avut cu venerabilul istoric în anii 1990-1992, după ce luasem conducerea Arhivelor clujene. Întâlnirile cu David Prodan din ultimii săi ani aveau toate acelaşi tipic. Durau, cât a fost în putere, cam o oră, timp în care vorbea mai mult magistrul. După ce se informa rapid cu ceea ce voia să afle de la tine, începea el însuşi să vorbească, pornind chiar de la temele aflate în discuţie. Trecea şi la alte chestiuni care te priveau, în logica discursului sau la intervenţiile interlocutorului. Avea o dorinţă extraordinară de a spune tot celor mai tineri şi de a-şi împărtăşi experienţa. Nu era doar atitudinea frecventă a persoanelor în vârstă faţă de urmaşi, ci şi manifestarea recuperatorie a celui ce suferise mult de faptul că, după plecarea intempestivă de la catedră, fusese privat de orice contact ulterior în formă organizată cu studenţii şi doctoranzii.

De aceea folosea orice prilej, spre încântarea interlocutorului, spre a-şi exprima opiniile de la arhive şi subiecte istorice până la convulsiile politice ale zilei, pe care le înregistra şi trăia cu acuitate. Mi-amintesc că am nimerit la un 13 martie la scurtă vreme după încheierea vizitei preşedintelui Iliescu. Discutaseră o oră şi jumătate în biroul său, fără asistenţă. „I-am spus tot!” ne zice profesorul fericit şi iluminat, cu ochii strălucitori de satisfacţie, deşi vizibil obosit.

Simţea nevoia să transmită celor mai tineri experienţa sa, convingerile sale, nu atât ca istorie sau glorie, cât ca program de urmat. Am observat că îşi pregătea cu atenţie întâlnirile anunţate, urmărea o listă de idei pe care îşi propusese să le transmită interlocutorului. Conştient de rostul cuvintelor sale pentru interlocutor, încerca să spună totul, uneori cu riscul de a obosi, trecând de la un subiect la altul sau lăsându-se provocat de interlocutor. De la o discuţie cu Prodan plecai întotdeauna clarificat, cu un program.

Manifesta şi la sfârşitul vieţii o afecţiune specială pentru slujitorii arhivelor şi se interesa în amănunt de situaţia instituţiei Discuţiile noastre, în mod firesc, porneau şi se întorceau mereu la arhive, fie că erau purtate în doi, fie că participau la ele şi colegi din Cluj sau din ţară. Profesorul era bucuros întotdeauna să-i întâlnească pe arhivişti, pe care-i socotea fără condescendenţă colegii săi. Nu uita să ne spună de fiecare dată cu nedisimulată mândrie „Eu toată viaţa am fost arhivist!”. Uneori rememora anii săi de la Arhivele din Cluj, cu dificultăţile începuturilor. Regreta că a fost nevoit să plece din pricina salariului de mizerie şi a exploatării directorului.

Adesea revenea la Arhiva şi Biblioteca Blajului, pe care el însuşi le-a salvat, din însărcinarea Academiei în 1949. Socotea destrămarea fondului între mai multe instituţii ca o mare eroare şi aprecia ca necesară refacerea unităţii celei mai vechi şi importante instituţii a românilor ardeleni. Deşi săvârşită în împrejurări tragice, deplasarea Bibliotecii Blajului în capitala Ardealului era apreciată de David Prodan ca o reparaţie istorică necesară şi ca un fapt salutar pentru cultura românească.

În mai multe rânduri mi-a argumentat necesitatea creării unor reprezentanţe arhivistice româneşti la Budapesta, Viena şi în alte centre având arhive de interes românesc. O idee afirmată de Prodan încă din perioada interbelică, neîmplinită nici astăzi!

La solicitarea directorului general al Arhivelor Statului, am avut o discuţie în 1990 pe tema stemei naţionale. Domnia-sa socotea că stema Transilvania trebuie să ocupe un loc central în cea a României, corespunzător locului său în istoria naţională. De asemenea, că stema acestei provincii trebuie revizuită, ca să reprezinte poporul rămân, cu elementele sale definitorii, dintre care, în primul rând romanitatea sa.

Am discutat mult, desigur, şi despre situaţia istoriei ca ştiinţă. În 1990 constata cu regret rămânerea în urmă a istoriografiei româneşti. Mai mult, deplângea faptul că istoria Ardealului a fost neglijată, că centrul clujean a fost depăşit de cel din Iaşi. Era nemulţumit de valorificarea operei sale şi mai ales de faptul că istoria ţărănimii nu e continuată la Cluj. Dintre momentele istorice medievale ardelene aprecia epoca Huniazilor şi pe Iancu de Hunedoara, care e autentic, e ţăranul devenit ostaş, înmănunchind toate virtuţile poporului nostru.

A insistat pe necesitatea trimiterii tinerilor istorici şi arhivişti la studii şi cercetare în străinătate, una din aspiraţiile sale neîmplinite de odinioară. Un deziderat al său era şi acela al inaugurării unor cercetări de istorie a popoarelor vecine. Aceasta, ca o remediere a situaţiei în care istoriografia noastră se nutreşte exclusiv cu istorii „de import” ale ţărilor vecine, unde se produc de asemenea cantităţi importante de „studii româneşti”, mai mult sau mai puţin deformatoare ale istoriei noastre.

Ultima întâlnire cu profesorul a fost în iunie 1992, cu câteva zile înainte de plecarea sa. Îl însoţeam pe profesorul Ioan Scurtu, director general al Arhivelor Statului. Era foarte sleit după căderea din primăvară, vorbea cu oarecare dificultate, era obosit. Vorbea cu noi, răspundea la cuvintele noastre, însă aveam sentimentul evident că ne vorbeşte deja de Dincolo. A fost cea mai scurtă vizită.

Lecţia din urmă am primit-o însă, cu el de faţă, la moartea sa. Ceremonia a rânduit-o el însuşi printr-un mesaj scris, după gândul său, sobru şi creştineşte, ca în satul său de pe Mureş. Înconjurat de reprezentanţi marcanţi din toată societatea românească, unanimă în a-i cinsti memoria, Prodan, consecvent cu sine, a refuzat sec ultimele onoruri.