Şcoala modernă de Farmacologie de la Bucureşti se defineşte şi se consolidează odată cu venirea prof.dr. Alfred Teitel la conducerea Catedrei Facultăţii de Medicină de la Bucureşti.
Prof. dr. Alfred Teitel s-a născut în anul 1900, la Dorohoi, şi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Între anii 1919 şi 1922 a lucrat ca asistent de anatomie, sub conducerea marelui profesor şi savant Francisc Rainer, personalitate covârşitoare prin cultura sa ştiinţifică, care i-a marcat definitiv gândirea şi cariera ştiinţifică. Îmi amintesc cu emoţie evocările prof. Teitel, prin deceniul 6 al secolului trecut, cu privire la gândirea ştiinţifică a prof. Rainer, care concepea anatomia ca formă a viului, ca structură biologică capabilă să se adapteze optimal funcţiei.
Vom căuta în continuare să argumentăm că această idee nu s-a pierdut pentru domeniul farmacologiei, iar prof. Teitel a valorificat-o într-o manieră strălucită.
Dr. Alfred Teitel şi-a susţinut, în 1931, docenţa în patologie experimentală, din 1922 până în 1946 fiind asistent al clinicii medicale conduse de prof. N.G. Lupu.
A efectuat specializări în chimie, fizică şi biologie la Berlin şi în fiziologie la Londra.
Modele mereu prezente în viața acad. Victor Voicu: acad. Nicolae Cajal și prof.dr. Alfred Teitel (acad. post mortem)
În 1948 este numit profesor titular al Catedrei de Farmacologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Fiind un adept ferm al experimentului, ca sursă de informaţie şi inspiraţie pentru viitorul medic, el introduce pentru prima dată lucrările practice de farmacologie, pe animale mici de laborator, efectuate direct de către studenţi.
Prof. A. Teitel a fost în primul rând un cercetător pasionat, dedicat experienţei, lucrului direct, planificării corecte şi exigente a experimentului, ca şi al execuţiei fără cusur. Se întreba retoric: Nu ştii să răspunzi la o întrebare? Adresează-te structurilor vii, vei afla răspunsul, depinde de tine să înţelegi şi să interpretezi corect fenomenul. Aceste vorbe mă duc cu gândul la Lev Tolstoi care spunea: „Nu împrumuta de la alţii răspunsuri la întrebări până când întrebările nu se ivesc în tine însuţi”. Profesorul Teitel îşi începea programul zilnic de lucru la 630 dimineaţa şi îl încheia la 7–8 seara, neîntrerupt.
Exemplul său personal, dăruirea sa, generozitatea sa, eleganţa comportamentului său au constituit repere pentru noi, cei din jurul său. Îşi făcuse din gestul generos un principiu al comportamentului, gândind că, prin dărnicie, multiplicăm binele, creştem şansa, ca şi sămânţa care cade pe un pământ rodnic.
A publicat peste 150 de lucrări ştiintifice de cercetare experimentală în domeniul mecanismelor colinergice ale medicamentului, farmacologiei contracţiei musculare, farmacologiei potasiului, calciului şi a magneziului, cofeinei etc.
Lucrările sale publicate în reviste internaţionale de mare prestigiu l-au făcut foarte cunoscut în lumea farmacologilor, deşi călătorea extrem de puţin. În 1975 părăseşte ţara, pentru a se alătura familiei fiului său, dr. Paul Teitel, la Aachen, unde se stinge din viaţă în 1980.
Mă voi referi în continuare la elementele constitutive a ceea ce definim drept şcoală de farmacologie şi cum aceasta era, la rândul său, continuatoare a unor tradiţii. Om de laborator, în sensul profund al semnificaţiei acestei sintagme, prof. Teitel era dotat cu simţ tehnic şi o remarcabilă ingeniozitate. Cu mijloace aparent simple, evidenţia efecte farmacologice la concentraţii de ordinul a 10-18 – 10-15 M. Aceasta fără transducţia şi amplificarea electronică a procesului înregistrat. Aş putea spune că a conturat conceptul farmacologiei biologice care, în ultimii douăzeci de ani, a devenit relevant pentru lumea farmacologică şi care se rezumă astfel: substanţa activă stimulează sau deprimă funcţii preexistente. Putem să stimulăm sau să deprimăm procese biologice, funcţii ale organismului, la diverse niveluri de organizare – de la molecule complexe, la sistem, în raport de procesul patologic identificat prin diagnosticul clinic. Se putea vorbi atunci de farmacologie biologică, aşa cum recent se vorbeşte de psihiatrie biologică, concept care a revoluţionat abordarea şi înţelegerea psihopatologiei. În domeniul nostru vorbim acum de farmacologie celulară, moleculară, farmacologie genomică etc.
Prof. Teitel a fost printre ultimii reprezentanţi ai oamenilor de ştiinţă români cu formaţie enciclopedică. A descris, spre exemplu, fenomenul de orientare a macromoleculelor proteice de către lumina polarizată, fenomen care-i poartă numele. Prin anii ’30 a descris plasticitatea globului roşu, lucrare fundamentală pentru domeniu, preluată şi citată frecvent de literatura internaţională.
În 1960, eu, fiind intern preclinic la Catedra de Farmacologie, am fost chemat de prof. Teitel care mi-a sugerat ca lucrare de diplomă Efectele colinergice ale atropinei la nivelul musculaturii striate. Fără să intru în detalii, menţionez că titlul conţine un aparent paradox, atropina este un anticolinergic clasic, dar cercetarea se efectua pe muşchiul drept abdominal de broască, care în mod extraordinar întruneşte concomitent caracteristicile funcţionale ale muşchiului striat, ca şi ale celui neted. Ideea acestui mecanism apare pentru prima dată la un mare om de ştiinţă român, prof. Daniel Danielopolu, în a sa farmacodinamie nespecifică. Daniel Danielopolu a descris experimental efectele bradicardizante, adică colinergice, ale atropinei în doze mici. El postula existenţa unui intermediar comun, esenţial, legat de funcţiile fundamentale ale organismului identificat cu acetilcolina. Această idee nici măcar astăzi nu poate fi considerată depăşită.
Prof. Teitel îi admira opiniile ştiinţifice. După plecarea sa în Germania, la Aachen, din considerente pe care mulţi de aici le cunoaşteţi, am reuşit cu greu să menţinem o legătură constantă cu prof. Teitel. I-am trimis o carte apărută în Anglia în 1977, i-am scris de câteva ori prin intermediar (prin regretatul dr. Lucian Leahu) şi mi-a răspuns la aceste scrisori cu o căldură umană emoţionantă.
Citez: „Îţi mulţumesc mult, mult de tot, pentru Mecanismele enzimatice în farmacodinamie, pentru cartea şi valoarea ei, dar, şi mai mult, pentru sentimentul care a determinat gestul. Trebuie să recunoşti că am avut dreptate în aprecierea oamenilor care s-au apropiat de mine!… Îţi doresc multe succese profesionale şi ştiinţifice. Te cunosc destul de bine ca să fiu sigur de calitatea şi valoarea creativă a muncii pe care o desfăşori cu atâtea satisfacţii justificate şi meritate. Sunt foarte mulţumit şi chiar o ţâră mândru că le-am intuit şi apoi le-am recunoscut şi apreciat, an de an, pe drumul lor ascendent”. Scria aceste rânduri în 1979, cu un an înainte de deces.
Profesorul avea conştiinţa responsabilităţii morale pentru cei care-i vor urma.
Am să evoc pe scurt un alt om de mare caracter, distins farmacolog, experimentator şi profesor, care, ca şi prof. Teitel, mi-a marcat drumul profesional şi inevitabil viaţa. Acesta este prof. dr. Emanoil Manolescu, un om carismatic, un spirit mereu viu care, deşi tolerant, avea criterii morale ferme atunci când i se cerea o părere despre oameni şi fapte. A polarizat în jurul său un grup de oameni care i-au rămas fideli, Revista Terapeutică, Farmacologie şi Toxicologie Clinică, întemeiată de el împreună cu noi, componenţii acestui grup, fiind un fel de testament al continuităţii. Prof. Manolescu a fost decanul Facultăţii de Pediatrie din Bucureşti şi cca doi ani decan cu atribuţii speciale, în perioada de constituire, la Facultatea de Medicină din Craiova, în anii 1972–1973. În acest context, prin capacitatea sa de înţelegere superioară a importanţei unei noi instituţii de învăţământ superior medical a avut o mare contribuţie la consolidarea Facultăţii de Medicină din Craiova mai ales în privinţa procesului de selecţie a viitoarelor cadre didactice.
Numit în 2006 membru al Academiei Române (post mortem).
Aşa cum s-a văzut ulterior, prin proba timpului, munca sa a fost marcată de competenţă, bună credinţă şi respectul valorilor.
Adaugă un comentariu