AFnews
O scurtă minune a fost să se-ntâmple, s-ajung acolo, undeva…
Cândva, ochii mi s-au deschis/către pânza albastră a cerului,/când, mai apoi, alergam/să prind puii pufoși, aurii,/de la cloști,/rățuștele aduse din prund,/să le scald într-un lighean,/iar, mai târziu, stârnind pe tăpșan/turma de miei/ca să le aud concertul de clopoței/și să le pun canafuri roșii ca focul…/
Totul mi se pare un vis…/Cine știa că altceva/soarta avea să decidă…/Ani de război,restriște și lacrimi,/răni adânci, purtate/și dor…/Jocul sorții/nu este deloc amăgitor,/cu mine se joacă/și iarăși minune…/minune doar de o zi/ca talpa să-mi atingă Pământul pe care/acum îl simt sub picioare/chiar dacă/nu e asemenea cu al meu/mi-e greu să retrăiesc copilăria/când Adevărul e adevăr.
Satul e același, are același nume,/dar nu mai are aceeași asemănare!/De parcă am trăi o eclipsă…
Vreau/să-mi revăd casa: locul e gol/și casa lipsă,/bălărie peste tot și moloz/scot din sipet amintirile/încercând ca toate să le cuprind/ca de pe o hartă…/Poarta nu-i./Nu sunt nici garduri./Nici mărul, nici prunul…
Pesemne au trecut ierni grele,/sobele au cerut lemne,/plita – surcele,/iar pădurile, departe,/greu pentru bătrâni/să poarte lemnele în spate…
Grădina e de-a valma,/și nici fântâna nu e,/nu mai văd pe nimeni pe cărăruie/cu găleata în mână să scoată apă,/inima-mi plânge,/ochii, la fel…
Nu e nimeni să mă întâmpine cu o vorbă,/gâgâie doar niște gâște,/satul e-n amiază,/tot ce-a fost /mi-am luat în minte și în inimă./Dar ce pot să iau cu mine/de aici?
Ce pot, decât un pumn de țărână/și amintirile/la care adaug acum, la despărțire,/una neașteptată,/ca o sinteză a vieții,/viață ce merge către sfârșit,/nu-s născociri,/nu-i născocire vorbită/fotografia din față vă dă și adresa,/e o varză, varză adevărată…
Cine, oare, a semănat-o și de ce?/E o varză-simbol,/o varză…/o emblemă: e varza din satul meu, Vărzărești…
O revenire impresionantă pe meleagurile copilăriei, dacă înțeleg bine, în satul Vărzărești. Îl voi căuta pe hartă, ca să augmentez intuind emoția doamnei Maria. Interesantă este perspectiva dublă, cea a satului copilăriei, cu casa natală, care se păstrează intactă în sufletul- memoria poetei, și imaginea de astăzi, străină de acum pentru ființa sătencei plecate departe. Iată rostul memoriei afective, să perpetueze imaginea satului de altădată, de neînțeles pentru locuitorii de acum. Călătorim mereu, mai ales cu gândul, legând frontierele existenței noastre.