Din punct de vedere istoric, Ucraina a fost mai mult un teritoriu, decât o națiune aparte. Însă evenimentele care au însângerat acest teritoriu de-a lungul timpului sunt pe cale să creeze o națiune puternică, independentă și mândră de istoria sa aparte.
Numele său provine din slava veche, însemnând „teritoriu de la marginea” Rusiei Moscovite. Această denumire apare doar în secolul XIII, după invazia mongolă, când regatul „Rus Kievean”, creat de varegi (Vikingi, Normanzi) pe fundația unei populații slave (rusine, rutene) s-a prăbușit. Ea fusese întemeiată de Rurik. în secolul IX, și devenise cnezatul cel mai puternic printre multele cnezate din zonă. În 988, cneazul Vladimir cel Mare a creștinat populația cnezatului, întemeind astfel epoca de aur a Rusiei Kievene. Dar, după scurtă vreme, în 1240, mongolii (tătarii) au invadat teritoriul său în totalitate, întemeind hanatul „Hoarda de Aur”. Din acest moment, dispărând cnezatul Kievean, a rămas puzderia de cnezate mai mărunte, supuse însă hanatului mongol. Cel mai puternic dintre ele s-a dovedit a fi cnezatul Moscovit, iar vechea Rusie Kieveană a rămas în afara teritoriului Rusesc, devenind astfel „Ucraina”, teritoriul de la granița Rusiei. La jumătatea secolului XIV, Ucraina a fost cucerită de regii poloni, aliați cu ducii lituanieni. Din acest moment, conducătorii locali ai regiunii, mulți de origine polonă sau lituaniană, s-au rutenizat, iar termenul de Rutenia a fost utilizat pe scară largă pentru a desemna regiunile de margine ale Rusiei, „ocraina”, iar locuitorii săi au fost numiți „ruteni” sau „rusini”.
O rămășiță a hanatului mongol a supraviețuit în peninsula Crimeii dar, cu timpul, a fost cucerită de Turcia. În 1783, generalul Potemkin, în numele țarinei Ecaterina cea Mare, învinge flota turcă și preia controlul asupra Crimeii, care a devenit și a rămas rusească de atunci încoace, până în 1954, când N. S. Hrușciov a „dăruit”-o Republicii Ucraina, cu convingerea că niciodată nu se va pune problema separării ei ca stat independent. Dar până atunci va mai trece ceva vreme …
Prin secolul XVI, alături de rutenii (rusinii) autohtoni, în zonă s-au stabilit cazacii zaporojeni. Ei nu constituiau o națiune, ci mai mult un mod de viață, lor alăturându-li-se diverși proscriși și localnici, care au format bande nomade conduse de un Hatman. Ei trăiau din jafuri, sau se angajau ca mercenari. Cu timpul, aceștia au eliminat Polonia din regiune, formând un Hatmanat cvasi-independent. În căutarea unei protecții sigure, în anul 1654, Hatmanul Bogdan Hmelnițki a decis (la Rada de la Pereiaslavl), unirea cu Rusia. Ajungând sub stăpânire țaristă, Ucraina și-a pierdut în totalitate independența, iar cu timpul, chiar și dialectele cazac și ruten au fost interzise.
În urma primului război mondial, la scurtă vreme după declanșarea Revoluției din 1917, a început războiul civil. În acest război, unele teritorii, precum Bela Rossia (Rusia Albă sau Belorusia) și Mala Rossia (Rusia Mică, sau Ucraina) au încercat să își câștige independența față de Rusia, dar au fost înfrânte de Armata Roșie, a regimului comunist. Deși prin tratatul de pace din 1919 fusese recunoscut oficial statul Ucrainian, în 1922 acesta a fost încorporat în URSS ca stat fondator care, pur teoretic, avea dreptul la secesiune.
La finele anilor 1920, Stalin a impus colectivizarea în URSS. Ucraina, grânarul Europei, a jucat un rol preponderent în acțiunea de aprovizionare a URSS cu grâne. Dar, dată fiind poziția Ucrainei din timpul războiul civil, Stalin a vrut să pedepsească ucrainenii și a impus cotele obligatorii de cereale. Acestea au reprezentat, de fapt, absolut întreaga producție, toate rezervele populației, ba chiar și semințele păstrate pentru recolta următoare. În urma acestei acțiuni cumplite, peste 4 milioane de ucrainieni au murit de foame în anii 1933-34, perioadă numită „Holodomor (foamete, moarte prin înfometare). Desigur că această amintire s-a păstrat și nu a făcut să crească prea mult dragostea ucrainenilor față de conducerea de la Moscova și de „frații mai mari” ruși (Ucraina fiind numită Mala Rossia, adică Rusia cea mică)! Mai ales că au început și deportările de populații întregi de tătari, germani și ucraineni, aceștia fiind înlocuiți cu ruși.
Cel de al doilea război mondial a complicat și mai mult lucrurile. Astfel, între 1941 și 1944, o parte dintre ucrainieni, în special cei din Vestul țării, dată fiind amintirea Holodomorului, a deportărilor, a interzicerii limbii ucrainene și a exploatării Ucrainei în folosul exclusiv al Rusiei, au avut o poziție pro-germană, contribuind cu voluntari în armata nazistă și perpetrând chiar și crime de război împotriva populației evreiești. Situația s-a tensionat și mai mult după anexarea unor teritorii din Polonia și Romania.
După ce, în 1954, Nikita S. Hrușciov a „donat” Crimeea Ucrainei, ceea ce părea pe atunci imposibil, s-a întâmplat în 1992, când URSS s-a destrămat. Ucraina și-a declarat independența și Rusia a pierdut ceea ce Petru cel Mare dorise și ceea ce Ecaterina a II-a a înfăptuit : accesul larg la Marea Neagră (cu excepția portului Novorossiisk, rămas rusesc).
După ce, în 2014, în urma unui referendum ad-hoc, a fost declarată independența Crimeii și unirea ei cu Rusia, în 2015 Putin a sprijinit cu trupe o insurecție a regiunilor rusofone din oblastul Donbass, în dorința de a le rupe de Ucraina și de a le alipi Rusiei.
Văzând pasivitatea restului lumii și lipsa de interes față de problemele de „politică interna” a fostei URSS, în 24 februarie 2022, Vladimir V. Putin a ordonat o „operațiune militară specială” pentru schimbarea conducerii Ucrainei, cu intenția – chiar dacă nedeclarată – de a reuni Ucraina cu Rusia. El a pornit invazia, convins fiind de dorința ucrainienilor de a se reuni cu „frații mai mari”, urmare a unui trecut comun de 100 de ani (1922 – 2022), a faptului că limba rusă era vorbită de peste 50 % dintre ucrainieni, a existenței multelor familii mixte, cu rude de ambele părți ale graniței și a speranței că secolele de conviețuire au împiedicat formarea sentimentului național ucrainian.
Însă, pentru majoritatea ucrainenilor, la ora independenței, nu era nicio îndoială că națiunea lor era artizanul unei schimbări, care se rezema pe o realitate istorică, cea a unei Ucraine care „a existat din totdeauna” (H. Carrere-D’Encausse, „La Russie inachevéé”). Această idee era inacceptabilă pentru Putin, care pornea de la ideea că Ucraina a fost leagănul Rusiei, iar Kievul era locul unde întregul popor rus s-a creștinat. De altfel, el a declarat, în a doua zi a invaziei, că „nimeni nu mă va putea face să cred că rușii și ucrainienii nu sunt unul și același popor !”
Din păcate pentru el, dar mai ales pentru ucrainenii care acum suferă un cumplit război, această „operațiune militară specială” a pornit din cauza unei înțelegeri greșite a istoriei și a condițiilor reale, a unor informații false furnizate de serviciile secrete ruse, a unei realități deformate în funcție de interesele unui autocrat atotputernic și atotștiutor, care se dorește a fi „reîntregitorul” Rusiei Mari, un nou Petru cel Mare!
Această eroare de judecată a lui Putin și a consilierilor săi a transformat „operațiunea militară specială” într-un război violent între Rusia și Ucraina, iar incompetența comandanților, slaba pregătire a soldaților ruși, comportamentul incontrolabil al militarilor trimiși pe front, au făcut un număr imens de victime civile, au dus la violuri, jafuri și tâlhării, așa cum s-a întâmplat de fapt și în timpul celui de al doilea război mondial, peste tot pe unde au trecut „eliberatorii” sovietici. Doar că, pe atunci, URSS (și Rusia) se afla în tabăra celor „buni”, a învingătorilor nazismului, așa că toată lumea a preferat să nu vadă exacțiunile comise de soldații sovietici, URSS făcând chiar parte din Tribunalul de la Nuernberg.…
Acum însă, datele problemei s-au schimbat. Ucraina, chiar dacă era (și este în continuare) departe de a fi un model de democrație, a devenit „partea cea bună” a problemei, în timp ce Rusia lui Putin a devenit „răul absolut”, întrucât a atacat fără nici un motiv și fără nicio declarație de război un stat independent, recunoscut pe plan internațional, cu granițele recunoscute (și garantate chiar) și de Rusia!
Ciudat în această „operațiune militară specială”, este faptul că Putin nu avea nimic de câștigat prin război. Existau deja două acorduri încheiate la Minsk între Rusia și Ucraina, nerespectate, însă. Dar, prin continuarea negocierilor, prin presiunea internațională asupra părților semnatare, s-ar fi putut ajunge la un acord în care ambele părți puteau ieși câștigătoare. În loc de această soluție pașnică, Putin a ales ceea ce se dorea a fi o demonstrație de forță. El dorea să arate că Rusia este o supraputere de care lumea trebuie să țină cont și care nu se supune niciunei convenții internaționale, chiar dacă ea însăși este semnatară.
Ipocrizia Kremlinului este fenomenală. Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin, afirma că atacarea unor poziții rusești de către armata ucrainiană, este un „casus belli”, ignorând faptul că Rusia a fost cea care a atacat Ucraina, i-a invadat teritoriul fără un pretext și fără declarație de război, a asasinat civili și a ucis militari, a distrus infrastructura esențială a Ucrainei, dar nu acceptă ca și Ucraina să aibă dreptul să se apere?
În acest moment, prin inițierea „operațiunii speciale”, Putin a realizat o serie de contra-performanțe:
– armata rusă a perpetrat o serie inimaginabilă de crime de război, de asasinate, de violuri și jafuri ;
– a ucis mii de cetățeni nevinovați, ucraineni și ruși care trăiau pașnic împreună, fiind adeseori înrudiți între ei ;
– a decimat armata rusă și cea ucrainiană, fiecare parte pierzând în jur de 20.000 de militari (după informațiile actuale) ;
– a provocat un exod de aproape 5 milioane de ucraineni, care au împânzit Europa și așteaptă să se poată întoarce acasă, unde însă vor găsi casele și căminele lor distruse ;
– a distrus infrastructura Ucrainei, reconstrucția ei necesitând după război mulți ani și sute de miliarde de dolari ;
– a retrogradat economia Ucrainei cu 15 ani – 20 de ani ;
– a retrogradat economia Rusiei cu cel puțin 15 ani ;
– a făcut din Rusia un paria al lumii occidentale, scoțând-o din circuitul economic occidental ;
– a destrămat rețeaua economică mondială, care va trebui să se așeze pe o nouă fundație, să capete o nouă structură a lanțului de aprovizionare cu materii prime, semifabricate sau produse finite ;
– a creat o ură pe mai multe generații între ucrainieni și ruși, în locul acelui sentiment de „frăție”, care exista între ei, atunci când Ucraina independentă le crea posibilitatea de a se simți în același timp și ucraineni, dar și frați cu rușii ;
– a scos Rusia din Europa, pe termen nedefinit.
În acest moment, nimeni nu știe când și cum se va termina războiul. Probabil că Ucraina va rezista, cel puțin parțial, împiedicând Rusia să ocupe toată țara și să impună o conducere rusofilă la Kiev. În data de 17 aprilie, unul dintre cei mai importanți comentatori ai televiziunii ruse, Soloviov, a declarat într-un talk-show că „Rusia ar trebui să se retragă din Ucraina, deoarece și-a atins țintele militare. Ucraina nu trebuie să devină un nou Afganistan, iar de aici încolo, ucrainenii înșiși trebuie să se ocupe de denazificare, sosind vremea diplomației”. Dat fiind că acest show era regizat și înregistrat după toate aprobările cenzurii, este neîndoielnic că reprezintă un punct de vedere cel puțin semi-oficial, dând speranțe că în curând, după atingerea unor minime rezultate în Donbass, Rusia își va retrage armatele din Ucraina. Pentru Putin a fost foarte ușor să dispună intrarea Rusiei în acest război, însă acum este extrem de dificil să iasă din el!
În oricare dintre aceste situații, pe plan internațional, Putin va fi considerat principalul vinovat al decăderii puterii economice și militare rusești, iar după dispariția sa de pe scena politică, se va vorbi despre el ca despre un dictator lipsit scrupule dar și de inteligența politică necesară conducerii unei mari puteri, precum Rusia.
Dar până atunci, va mai curge multă apă pe Nipru.
Adaugă un comentariu