AFnews(o relatare de IRINA AIRINEI)
Vineri 22 iulie 2022, Teatrul Godot (la Palatul Bragadiru) a găzduit un concert de dark-folk fusion cu trupa Graiu. Un eveniment muzical ce a dat viață unui strigăt de libertate venit din mijlocul comunităților afro-americane, un strigăt de luptă pentru supraviețuire explorând sunetele ce aveau să dea naștere muzicii blues.
Muzică Gospel din închisorile segregationiste și din sclavie într-un concert fascinant al formației Graiu alături de care Alina Ciolcă ne oferă acest program dinamic (tot atât de vibrant ca și atunci când cântă blues, alături de trupa „Dusty Ride”). Alina Ciolcă folosește cu succes melisma, un ornament muzical ce constă în interpretarea unei singure silabe pe o succesiune de note, tehnică utilizată pentru hipnoză, în ritualurile de inițiere și în cele de venerare religioasă. Impresionează prin tehnica vibrato-ului, prin rapiditatea schimbării registrelor, prin ambitus și prin intonația nazală. De remarcat acompaniamentul de virtuozitate solistică al lui Adrian Chepa, percuţie/bas şi al lui Mac Marian Aciobăniței, chitară electrică/slide.
Potrivit lui Kubik, „stilul vocal al multor cântăreți de blues folosind melisma, intonația ondulată și așa mai departe este o moștenire a acelei mari regiuni din Africa de Vest, care a fost în contact cu lumea arabo-islamică din Magreb de timpuriu”. Culegând bumbac, strigătele și țipetele sclavilor și, mai târziu, ale deținuților din închisori, sunt văzute ca precursoare la chemarea și răspunsul muzicii spirituals afro-americane și a muzicii Gospel. Căutând rădăcinile muzicii blues, în acest fascinant proiect, Alina Ciolcă a adus la lumină o altfel de muzică, o expresie a nevoii de toleranță și de libertate din cântecele sclavilor și din acel „blues de ocnă” atât de amar. De multe ori, cântul Alinei Ciolcă se aude (cum ar fi spus Frederick Law Olmsted în 1853) ca un „strigăt lung, puternic, muzical, care se ridică și coboară și se sparge în falset”. Alina Ciolcă stăpânește și humwhistle prin care creează două tonuri simultan, tehnică regăsită și în cântatul inuit uvular și în yodelling.
The field holler reprezintă muzica vocală cântată de sclavii care munceau pe câmp în Statele Unite (și mai târziu de deținuții afro-americani acuzați de încălcarea legilor privind vagabondajul) interpretată solo, deși un strigăt, uneori, clandestin, era repetat în ecou de alți muncitori. Deși este asociat în mod obișnuit cu cultivarea bumbacului, strigătul de pe câmp a fost, de asemenea, cântat de lucrătorii de la diguri și de lucrătorii câmpului în plantațiile de orez și zahăr. Cu denumirea de corn-field hollers, water calls, and whoops, această formă de muzică afro-americană a influențat în cele din urmă, ramuri ale muzicii afro-americane, cum ar fi blues-ul și spirituals negro.
Adaugă un comentariu