AFnewsÎn orice demers de reinventare a unei țări – așa cum este cazul Proiectului România Educată –, discuțiile sunt axate pe o diagnoză serioasă a prezentului și o proiecție a unui viitor dezirabil, dar și fezabil, în paralel cu o inventariere minuțioasă a resurselor. Un astfel de exercițiu este întotdeauna transdisciplinar – excede spațiul strict al școlii –, are un larg caracter participativ, este construit pe principii clare, iar rezultatele preconizate sunt măsurabile și proiectate într-un viitor tangibil. Nu în ultimul rând, regândirea strategică a unei țări – în cazul de față, plecând de la fundamentele educației – presupune un consens politic, dar și în rândul populației. Consensul nu înseamnă absența criticii, ci acordul că dezbaterile sunt tratate cu seriozitate de toate părțile, până la identificarea celor mai bune soluții.
Așa zice teoria și tot așa ne arată și diferitele studii de caz că au procedat alte țări, dar și noi, în anumite momente ale istoriei.
Cum procedăm acum, în acestă situație?
Din păcate, incoerent, pentru că încă nu am ajuns la nivelul de înțelepciune pe care l-au avut politicienii români, cu ocazia Acordului de la Snagov, în urmă cu 27 de ani.
Proiectul România Educată, lansat de Președintele României, Klaus Iohannis, la puțin timp după preluarea mandatului, a fost îmbrățișat de cei din zona educației și de o bună parte a populației, dar privit cu destul de multă rezervă de anumiți politicieni, inclusiv cei din zona PNL. Inițiativa a fost văzută de unii ca o mare oportunitate de revitalizare a României, în timp ce alții au considerat că este o simplă mișcare de marketing politic a echipei de comunicare a lui Klaus Iohannis, gândită în tabloul de ansamblu al câștigării celui de-al doilea mandat de președinte. Această interpretare a fost însă invalidată de acțiunile Președintelui Iohannis, respectiv accelerarea demersurilor legate de Proiectul România Educată, imediat după alegerile din decembrie 2019, care a condus la finalizarea unui raport consolidat (diagnoză și soluții), unic în felul său în peisajul românesc de după 1989, și care a fost pus pe masa Guvernului în vara lui 2021.
Din acest moment, am intrat într-o nouă fază care, în principal, poate fi catalogată drept confuzie politico-guvernamentală. Pe de o parte, Guvernul României nu prea a înțeles ce are de făcut cu acest document și a concluzionat foarte repede că este ceva legat strict de educație, deci să se descurce ministrul educației. De cealaltă parte, partidele – inclusiv PSD-ul – au înțeles că este ceva serios, ce trebuie tratat corespunzător și care nu poate fi negat, ignorat, respins sau înjurat, dar, la fel ca Guvernul, au intrat în expectativă, până la finalizarea, de către Ministerul Educației, a unei noi legi.
Aici, însă, s-a produs prima greșeală fundamentală, care trebuie corectată imediat (sunt și alte greșeli, pe care, însă, le voi aborda în alte articole). România Educată NU este un simplu act legislativ, inițiat de Ministerul Educației, plin cu promisiuni financiare sau cu amnistii academico-științifice. Acest proiect nu a fost conceput ca rectorii universităților, după ce și-au asigurat mandate pe viață, să se certe – prin comunicate de presă – pe formulele de finanțare, astfel încât să obțină mai mulți bani pentru universitatea lor. Nici să oficializeze (non)standardul de rector sau director de școală, care nu are timp de educație, dar care are timp să facă politică.
România Educată este, în primul rând, o nouă viziune de țară, care pleacă de la o premisă cât se poate de simplă și pe care nu o poate nega nimeni: NU poți să ai succes, ca țară, atunci când copiii au insucces. Cu alte cuvinte, de dezvoltarea armonioasă a fiecărui copil din România și de relația lui cu familia, cu comunitatea în care trăiește, cu societatea, în ansamblul ei, va depinde viitorul României. Iar „armonia” nu înseamnă numai sala de clasă, numai școală. Un copil, pentru a avea succes, trebuie să aibă un mediu prielnic de dezvoltare 24 de ore din 24. Ce se întâmplă în sala de clasă este foarte important, dar la fel de important este să avem copiii în siguranță, în familiile lor, să fie sănătoși, să nu fie flămânzi, să nu fie discriminați, să nu fie puși în fața unor situații limită sau să nu fie expuși unor riscuri (violență, inclusiv violența domestică, media sau din rețelele sociale, trafic de persoane, consumul de droguri etc.), care să-i îndepărteze de școală și să le afecteze viața iremediabil.
România Educată trebuie să fie nu numai o preocupare a ministrului educației, care, printre altele, ar trebui să asigure un climat etic și moral fiecărui gest întreprins (ceea ce, actualul ministru, nu reușește), dar și a ministrului de interne, care să se asigure că, împreună cu autoritățile locale, face toate demersurile ca acei copii sub 16 ani care nu se prezintă la școală (ceea ce, în statistici, se numește „părăsirea timpurie a școlii”) sunt imediat identificați și aduși înapoi în sala de clasă. Legea educației, în forma ei actuală, dar și în proiectele inițiate de Ministerul Educației, nu-i oferă profesorului instrumente prin care să lucreze cu copiii care nu se află în sala de clasă. Prin urmare, este firesc ca fenomenul „părăsirii timpurii a școlii” să fie tratat nu numai în școală, dar și la nivelul autorităților locale, în strânsă legătură cu politicile de eradicare a sărăciei. Nu numai ministrul educației poate contribui la sprijinul familiilor defavorizate, ci și ministrul muncii, al sănătății, al familiei sau al finanțelor.
Ca să nu rămânem în abstract, putem să facem un exercițiu foarte simplu. În ultimii 20 de ani, rata de părăsire timpurie a școlii, adică înainte de finalizarea învățământului obligatoriu (10 clase), s-a plasat pe palierul 14-17%. De asemenea, numărul de copii născuți într-un an (cohorta) a variat undeva între 290.000 și 190.000. Pentru simplificare, am să consider numai două valori: 15% și 220.000 de copii născuți anual. Asta înseamnă că între 2002 și 2022, 660.000 de elevi/copii au părăsit școala înainte să împlinească 16 ani. Astăzi, aceștia au între 16 și 36 de ani și, deși ar fi putut să se bucure de toate oportunitățile vieții, dacă ar fi fost sprijiniți de familie, comunitate, politicieni etc., se află printre categoriile cele mai dezavantajate din societate, expuse unor riscuri enorme. Cum rezolvă noua lege a educației, dar și celelalte reglementări/politici guvernamentale, această situație specifică? Când miza este viața decentă (sau nu) a sute de mii de tineri, dacă ne raportăm numai la această speță, își mai permite cineva să considere o prioritate a viitoarei legi a educației numărul (nelimitat) de mandate ale rectorilor sau aventurile politice ale directorilor și inspectorilor școlari?
Iată de ce Proiectul România Educată, care, evident, are o ancoră solidă în curtea școlii, trebuie să-și păstreze caracterul integrat și transversal, astfel încât fiecare risc asociat evoluției unui copil și/sau elev să fie diminuat sau chiar eliminat.
Deși azi toți ochii sunt pe ministrul educației, eu l-aș întreba pe premier ce a făcut sau ce are de gând să facă nu numai în legătură cu legea educației, dar și cu finanțarea educației (cea mai mică din Europa), cu proiectele de infrastructură școlară, cu statutul cadrului didactic în societate, cu incapacitatea autorităților (nu a Ministerului Educației) de a spune oficial unde sunt zecile de mii de copii care fie nu au fost înscriși niciodată la școală, deși au vârsta corespunzătoare, fie au părăsit școala, fără ca instituțiile abilitate să se autosesizeze imediat.
Este mult mai simplu că comentăm pe marginea lipsei de profesionalism și integritate a celor care conduc azi Ministerul Educației, așa cum este mult mai spectaculos să vorbim despre plagiatul unor oameni politici importanți, cum ar fi premieri sau miniștri – și nu am o problemă să vorbim despre toate astea –, DAR România ne-Educată este profundă și crește în dimensiune în fiecare zi în care ratăm să punem problema corect.
La fel de simplu este să spunem că România Educată este „un moft al Președintelui Iohannis”, care „trasează direcții pentru o perioadă când nu va mai fi la Cotroceni”, după cum semnala un comentator în presă, subliniind că anumite obiective ale Proiectului au ca termen de implementare 2028, 2030 sau 2032. După această logică șchioapă, tot un moft au fost și proiectele similare ale lui Ronald Reagan, Tony Blair sau Nicolas Sarkozy, care au produs efecte la ani distanță, după încheierea mandatelor lor. De asemenea, dacă rămânem în aceeași logică, probabil că după finalizarea mandatului de președinte al lui Klaus Iohannis ar trebui imediat să aruncăm la coșul de gunoi al istoriei tot și să o luăm de la capăt, cu un nou proiect, care să fie identificat cu cei care vor conduce țara atunci.
Nimic mai fals!
Președintele a semnalat o problemă gravă a României – lipsa unei educații performante și inclusive – și și-a asumat rolul de „patron” al unui demers coerent în această direcție. A lucrat cu opt premieri și zece miniștri ai educației – unii dintre ei nevorbitori ai limbii române, așa cum este ea predată în gimnaziu – și cu toate acestea a reușit să urnească, cu încăpățânare, acest proiect. Viitorul Președinte al României ar trebui să continue acest demers, pentru că România, din păcate, nu va fi cu mult mai educată în decembrie 2024 decât este în acest moment, iar riscurile de țară, inclusiv cele raportate la copii și tineri, vor fi chiar mai mari.
Azi am ajuns aici, într-o fază intermediară, de transpunere în practică a unor soluții. Unii, în continuare, nu înțeleg încotro ar trebui să ne îndreptăm, în timp ce alții văd o oportunitate (legislativă) să-și mai construiască niște privilegii. În această categorie „confuză” se află inclusiv actualul ministru al educației, care s-a declarat pe față susținător al celor puțini, dar puternici, pe care vrea să-i sprijine cu orice preț (impostori, plagiatori, politruci, posibil chiar oameni de afaceri, cu interese imobiliare în zona educației, dacă ne uităm la modul în care NU prea este protejat patrimoniul școlii în noua lege a învățământului preuniversitar etc.), și nu în slujba binelui public, cu accent pe grupurile vulnerabile. Cei mai mulți, însă, – printre care mă număr și eu – așteaptă nu numai o nouă lege a educației, care să proiecteze cele mai bune soluții pentru copiii care sunt în școală, dar și multe alte pachete legislative, care să redefinească politicile publice prin care putem să-i ținem – sau să-i readucem – pe copii/tineri în școală și să le oferim un viitor.
Nu în ultimul rând, cred că este important să nu ne îmbătăm cu apă rece. Nu toți politicienii sunt în stare să înțeleagă acest proiect, așa cum nu toți miniștrii educației, finanțelor, internelor, dezvoltării regionale etc., trecuți, prezenți sau viitori, s-au ridicat, se ridică sau se vor ridica la înălțimea responsabilităților acestor portofolii. Nu ar fi prima dată când politicienii – mai exact, unii dintre ei – s-ar afla pe contrasens cu mersul firesc al lumii. De aceea, în democrație, avem opinie publică, avem dezbateri, avem presă independentă, avem autonomie universitară și libertăți academice, intelectuali vocali, abordări critice, iar această critică NU trebuie să se oprească, deoarece numai așa putem să corectăm excesul și să readucem politicile publice în parametrii interesului public.
PRELUAT DIN REVISTA CULTURA
Adaugă un comentariu