AFnews
Trebuie menţionat, înainte de toate, că reprezentarea trecutului este un element constitutiv nu doar al identităţii individuale ci şi al identităţii colective. După cum susţine Tzvetan Todorov, „memoria nu este pierdută, ea este recuperată, fiind folosită apoi nu spre a te întoarce obsedant la trecut, ci spre a dura, în prezent, prin suferirea catharsis-ului amintirilor dureroase, temeiurile unui viitor lipsit de traumele suferite.” (Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, traducere de Doina Lica, Timişoara, Amarcord.)
Maria Găitan și Iosef Mozes în anii tinereții
„După înfrângerea de la Stalingrad și din fața Moscovei, armatele germane și ale aliaților lor români, unguri, se tot retrăgeau, dar nu oricum, ci, după cum proclamau comunicatele oficiale, se retrăgeau „elastic” și după „un plan bine stabilit” sau, mai des, ni se aducea la cunoștință că retragerea a avut loc „pentru a se ocupa poziții mai avantajoase”, eufemisme menite să diminueze dezastrul militar care începea să se profileze pentru hitleriști și aliații lor. Alături de comunicatele frumos dichisite „de la Cartierul general al Führerului” și de la Marele Stat Major al Armatei Române, apărea, aproape, zilnic lista celor căzuți pe front. La început, listele purtau numere, 1, 2, 3, dar curând nu mai purtau numere iar, mai târziu, nu au mai apărut deloc, familiile îndoliate fiind anunțate prin scrisori. Cu toate acestea, „conducătorul statului”, Ion Antonescu își clama mereu fidelitatea față de marele Reich german și hotărârea de a lupta alături de el până la „victoria finală”, aceste două cuvinte fiind din ce în ce mai des folosite pe măsură ce era tot mai evident că războiul este pierdut pentru partea româno-germană. Românii, în marea lor majoritate, nu prea mai credeau în mult trâmbițată „victorie finală”, mai ales că se alimentau conștiincios cu știri de la Radio Londra și Vocea Americii, ascultate, cu multe măsuri de prevenire, în dosul perdelelor de camuflaj, știri pe care le țineau ei, căci dictatura își arăta colții la fiecare pas. Pe garduri, pe pereți exteriori și în vitrinele magazinelor tronau afișe și inscripții amenințătoare. Una dintre ele înfățișa un ocnaș în zeghe spărgând cu târnăcopul un bolovan uriaș, sub care scria: „Cine limbă lungă are/ cinci ani va săpa la sare”, iar un alt afiș înfățișa un om care-și apăsa buzele cu degetul, iar mai jos apărea inscripția: „Tăcere, dușmanul ascultă”.
În magazine, restaurante și piețe, pancarte bine plasate avertizau: „Discuțiile pe teme politice sunt strict interzise!”. Alimentele, mai ales, dar și multe alte produse necesare traiului, se distribuiau pe cartelă, cetățenii de origine evreiască primind numai jumătate din rația cuvenită creștinilor și, totodată, le era interzis accesul în magazine și piețe înainte de ora 10:00 dimineața, adică la ceasurile când în piețe și magazine nu se mai găsea aproape nimic.”
Așa începe jurnalul celui care, în ultima parte a vieții, aflat departe de țara natală, pe Pământul cald al Făgăduinței, cu palmierii solari rotiți de briza Mediteranei, încearcă să-și înșire reflecţiile critice retrospective asupra unei perioade atât de grele pentru toți, anii războiului, în care el era doar un adolescent. Sunt pagini autentice, fie că vorbim despre practica aducerii-aminte, fie despre reflecţiile critice dedicate subiectului, tentative memoriale reușite prin scrisul celui care era deja și avea să rămână, toată viața lui, un împătimit de literatură, de carte, în general. De aici și fluența evocării amare, asezonate, pe alocuri, cu pasaje pline de umor.
„După cum se știe, evreilor nu li s-a făcut cinstea de a participa la „războiul sfânt”. Au fost, însă, constrânși să efectueze muncă obligatorie, încadrați în detașamente comandate de ofițeri români, trudind, în condiții grele, la construirea de fortificații sau la producția de materiale necesare armatei.” Protagonistul nostru, Iosef Mozes este, simultan, personaj principal, autor și narator, toate instanțele comunicării regăsindu-se în aceeași persoană. Iată-l pe Iosef, tânăr evreu de 16 ani în vremea războiului, aflat „la dat zăpada” într-un detașament de muncă obligatorie condus de un țigan de la Salubritate căruia băieții, făcând săptămânal „șapca roată”, îi dădeau tainul și care veghea la apariția inspecțiilor inopinate.
Iosef, un adolescent sărac, născut din flori și crescut cu greu de bunicii iubitori de carte și de copii. Tânărul a cărui compasiune pentru câinele de pripas căruia îi dă toate merindele sale, atrage atenția unei fetișcane delicate care se și pricepe, spre deosebire de el, să îi încropească bietei jivine un adăpost. Iosef, autorul, obiectivat în discursul la persoana a treia, evocă trăirea, de către personajele sale, Iosef și Maria, a acelui declic de energie care îi va uni, de acum, într-un miracol al bunătății, al luminii și căldurii umane, dincolo de religii și prejudecăți, pentru toată viața.
„El, care, sprijinit în lopată, privea fascinat cele două codițe blonde care se bălăbăneau peste gulerul paltonului, a văzut, pentru prima dată, doi ochi verzi, mari și cu sclipiri jucăușe dar care se transformau repede în nuanțe mai severe și mai cercetătoare. Fata nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani, pe mânecă paltonului nu prea nou și prea larg pentru talia ei subțire era cusut un pătrat în perimetrul căruia apăreau inițialele L.P.B. și un număr: 135. Abia când și-a aranjat paltonul pe umeri și a dat să plece, el și-a revenit și a reușit să rostească un destul de timid: „Mulțumesc, domnișoară.”
Ea, care făcuse de acum doi trei pași, a întors capul pe jumătate și, fără să se oprească, a aruncat un „Mă cheamă Maria.” El s-a simțit dator și, cu o voce ceva mai puternică, i-a răspuns: „Pe mine, Iosef. Atunci ea s-a oprit din mers, s-a întors spre el și, măsurându-l o clipă cu o privire critică, a murmurat: „Iosef… Maria”, apoi a izbucnit în râs și a luat-o la fugă, dispărând repede pe ușa de acces a primăriei.”
De aici, evocarea își urmează cursul de recuperare a memoriei afective vizavi de ororile legilor rasiale și ale războiului. Urmează căutarea fetei care nu îi mai ieșea din minte, urmează destrămarea detașamentului de muncă în timpul bombardamentelor. „Nu mai era atmosfera de la început când, mai în glumă, mai în serios, în timpul deplasărilor sau în locuri mai aglomerate, băieții cântau în gura mare refrenul care devenise cunoscut și imitat de copiii de școală:
„Suntem muncitori ovrei
Oi vei, oi vei
Și muncim ca niște lei
Oi vei, oi vei.”
Memorialistica aceasta este, cu erorile ei inerente de datare, un document istoric al celui care depune mărturie asupra evenimentelor trecutului. Prin savoarea și umorul evocării clipelor trăite, prin sinceritatea sa, autorul face din jurnalul transformat în roman autobiografic și un obiect estetic.
După bombardamentele din aprilie-mai 1944… „Evreii, dar și mulți creștini, luau cu asalt Teatrul „Barașeum” unde se prezentau Revistele cele mai reușite, șlagărele lansate acolo fiind pe buzele tuturor, lucru normal, fiindcă acolo se concentraseră cei mai buni actori, compozitori și cupletiști evrei care fuseseră înlăturați din teatrele românești.”
Tinerii evrei se întorceau noaptea de la teatru, încălcând interdicțiile de circulație și fiind arestați, adeseori.
Amintirea şi memoria sunt temele majore ale literaturii sale, dar literatura e, la rândul ei, unul din elementele de construcţie propriu-zise ale memoriei. Iosef reușește printr-un aport de o sinceritate dezarmantă, să țeasă tapiseria de după lovitura de la 23 august 1944, atunci când au urmat cu furie bombardamente germane asupra Bucureștiului. După școala evreiască pe care o urmase în anii războiului, își completează studiile acum „dar obsesia care se numea Maria cea cu codițe blonde și ochi verzi și luminoși, nu l-a părăsit niciodată pe Iosef „căposul”.
……………………………………
Maria Găitan alături de Nicolae Labiș, Lucian Raicu și Mihai Negulescu la Școala de Literatură MIHAI EMINESCU
Dar, ca să nu lezăm plăcerea lecturii acestui roman autobiografic, vom aminti, doar, că firul poveștii urmează cu amărăciune existența celor doi protagoniști în care dragostea lor generoasă pentru cei slabi, fie ei biete animale sau copii de pripas, omenia care le-a unit sufletele din prima clipă este firul roșu al vieții lor atât de încercate. Câinele este un simbol important al cărții, poate un dat, poate un semn…Ca în „Călăuza” regizată de Tarkovski, câinele este, și aici, spiritul bun care apare în momente de răscruce.
Prin dragostea lor luminoasă, ei își unesc destinele, învingând persecuțiile politice, ea ca refugiată din Basarabia, el ca evreu, din cauza emigrării în Israel a rudelor.
Maria Găitan cu Ion Horea și Aurora Cornu la Școala de Literatură MIHAI EMINESCU
Astfel încât foarte tânăra educatoare, poetă și jurnalistă, absolventă a Școlii de Literatură „Mihai Eminescu” și împătimitul cititor de carte își unesc destinele și desfid împreună, cu autoironie și umor, vicisitudinile sorții.
Iosef se înscrie, fără să știe, în estetica autenticismului, curent de gândire care a reorientat studiile literare din ultimul deceniu în direcţia relegitimării prezenţei literaturii în societate, biografismul transformând literatura într-un obiect care poate, în continuare, să intereseze societatea, literatura memorialistică cunoscând un succes copios în ultimele decenii, succes motivat de recuperarea unor valori cenzurate sau alterate de cultura oficială. După Murray Krieger „persona e o funcţie a psihicului cu rol ambivalent: ea poate anihila sau, dimpotrivă, poate deveni un catalizator al afirmării eului.”
Acest roman autobiografic invită, așadar la o lectură istorică în care memoriile nu sunt altceva decât efluviile unui proces de conștiinţă, memorialistul simţindu-se dator să dea socoteală colectivităţii. Deopotrivă confesiv și justificativ, volumul pare a avea menirea pragmatică de a permite instanţei memorialistului să-și construiască cititorul și, prin acest ritual de imaginare a celuilalt, să instituie o distanţă retorică faţă de alteritate. Prin exerciţiul redescoperirii în sens retrospectiv a vieţii prin care a trecut, memorialistul își anticipează cititorii ori intră în dialog, chiar în polemică, cu aceștia.
Memoria trecută în cuvântul scris, ca „principiu conservativ” după cum spunea Seneca – este „ca o amintire pentru veacurile viitoare”.
Adaugă un comentariu