AFnews
Am tot amânat să scriu sau să vorbesc în public despre românii, care s-au stabilit în Ungaria după căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu (1989). După 1987, au apărut şi la Catedra de Română din Seghedin români care fugeau din ţară din motive politice şi sociale, adresându-ni-se cu tot felul de cerinţe la care noi nu aveam cum să răspundem. Unii au rămas, alţii s-au îndreptat spre ţările vestice. Au venit şi studenţi,în primul rând de naţionalitate maghiară, pe care, prin admiterea la institutul nostru, i-am ajutat să se integreze într-o societate pentru ei necunoscută, în care deseori erau numiţi „români”. În mentalul unguresc, cetăţenia contează, nu naţionalitatea.
La noi, la românii din Ungaria, nu mulţi au scris şi vorbit despre fenomenul refugiatului ca atare şi, mai ales, despre întâlnirea şi colaborarea românilor istorici cu românii nou-veniţi. De aceea mi-a părut bine că o româncă stabilită în Budapesta a adus în discuţie problema sensibilă la care ne referim. Sensibilă şi importantă în caz că doresc să-şi păzească românismul.
La audienţa publică a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU), ţinută la 14 decembrie 2021, Mirela Cristina Onciu, preşedinta Autoguvernării Româneşti din sectorul 13 al capitalei ungare, afirma că „din 2019 încoace … este foarte mare discrepanţa între români şi români, între românii vechi si românii iar apoi punea întrebarea cu un evident caracter retoric „De ce este oare asta, (Vezi Foaia românească, nr. 2 din 14 ianuarie 2021, p. 5.) Răspunsul preşedintelui Gheorghe Cozma a fost evaziv şi reticent, explicabil din momentul ce noi, românii autohtoni din Ungaria, nu avem o strategie de prelungire a românismului în cadrul condiţiilor politice şi sociale pe care le pune la dispoziţie statul naţionaI ungar, respectiv cu privire la tratarea românilor mai nou stabiliți In Ungaria, momentan una din cele mai importante probleme a românilor istorici, care sunt în declin şi tot mai puţini.
La întrebarea de mai sus nu se poate da un răspuns adecvat fără a gândi într-un sistem, fără a cunoaşte mentalitatea românilor socializaţi în mediu unguresc şi problema complicată a integrării unor cetăţeni străini, fără a şti sau a vrea să comunici şi să colaborezi. Ori aşa ceva s-a întâmplat prin 1990 şi ceva mai târziu: câţiva dintre românii băştinaşi s-au adresat în mod nefavorabil românilor nou-veniţi, care au avut multe motive să fugă din România lui Nicolae Ceauşescu. Nu pot uita, vai, că şi o rudă de-a noastră a căzut la acest examen identitar, a tunat şi fulgerat când, în 1990, au apărut în satul ei câţiva români de „dincolo, curioşi să-şi cunoască „fraţii din Ungaria. Scene asemănătoare, cu o altă conotaţie, au avut loc, din păcate şi la Jula, Budapesta şi Seghedin. Că nu eram în stare să comunicăm cu românii din România s-a dovedit şi în 1991, când Victor Crăciun, după ce a „construit podul cu flori între România şi Republica Moldova, s-a îndreptat spre românii din ţările vecine, ajungând şi la noi. Delegaţia compusă din personalităţi remarcabile ale vieţii culturale româneşti a fost primită la Liceul Bălcescu. Nu mai ştiu ce am spus în cuvântul de salut, cert este însă că ore întregi am stat în holul liceului, noi de o parte, delegaţia din România de o altă parte, fără să ne apropiem şi să comunicăm, cum ar fi firesc în cazul fiilor aceluiaşi popor. Care-i motivul acestei atitudini rezervate?
Trecând peste slăbiciunile comune binecunoscute ale omului (teama de rivali, de concurenţa profesională etc.), trebuie, cred, să avem în vedere izolarea în care românii din Ungaria au trăit de la Trianon încoace, torturile omogenizatoare prin care au trecut, slăbirea conştiinţei de apartenenţă la poporul român şi, evident, cunoaşterea insuficientă a limbii şi a culturii române. Excepţii peste tot sunt, sunt şi la noi. Aceste „excepţii (preoţi, profesori, ziarişti etc.) ţin în viaţă de un secol puţinul românism de care dispunem.
Într-un cuvânt, în primul rând pentru românii nou-veniţi: românii istorici din Ungaria, bazându-se pe cetăţenia maghiară, se desolidarizează de românii din România (,,suntem români, dar nu ca cei de dincolo”) şi se definesc ca o comunitate cu o dublă identitate naţională – o identitate înnăscută, moştenită de la înaintaşi, şi o identitate însuşită prin educaţie şi socializare primite din partea naţiunii dominante în cadrul politicii sale de omogenizare a alterităţilor naționale. Identitatea însuşită este rezultatul unor manipulaţii de deformare a identităţii moştenite. Două sunt consecinţele acestei conştiinţe contestabile: naţionalitatea se îndepărtează de valorile identitare (limbă, cultură) ale poporului din care face parte şi din care a fost desprinsă, şi, în urma unui lung proces de integrare, se contopeşte în naţiunea dominantă a statului în care trăieşte. Teoria cu privire la dubla identitate naţională este contestabilă pentru că nu există popor bilingv, cunoaşterea a mai multor limbi nu înseamnă şi mai multe identităţi naţionale. Această conştiinţă naţională falsă îți sugerează ideea că eşti altfel, că te deosebeşti prin mentalitate şi alte particularităţi identitare, că limba nu e singura marcă a identităţii naţionale etc. (vorba unor români istorici: „ce avem noi cu ei?”), îngreunând comunicarea şi colaborarea românilor din Ungaria cu românii din România şi cu statul român, fără susţinerea căruia, de altfel, românii din străinătate nu-şi pot păstra mult timp identitatea naţională.
Tot acesta este motivul pentru care românii istorici nu s-au apropiat şi nu au inițiat un dialog instituționalizat cu reprezentanţii românilor stabiliţi în ţara noastră după 1989. Această parte a românilor care actualmente trăiesc şi îşi imaginează viitorul în această ţară, şi nu ar vrea să dispară în marea ungurimii, ar trebui să evite capcanele în care românii băştinaşi au căzut, ce-i drept cam de mult, în epoci în care identitatea naţională nu depindea numai de libera alegere a individului, ci şi de multe torturi omogenizatoare, înainte de toate de etnobişniţarii maghiari veniţi din România.
Ungaria este un stat naţional în care, printr-o decizie constituţională, naţiunea politică maghiară cuprinde şi alterităţile naţionale, care se deosebesc de majoritatea naţională dominantă numai prin origine, limbă şi particularităţi culturale. Într-un astfel de stat, minoritățile naționale, mai ales cele reduse la număr, cum este şi românime, mult timp nu-şi poate menţine identitatea intactă fără instituţii educaţionale şi organizaţii civile eficiente. Efortul în comun pentru înfiinţarea acestora, în cazul românilor stabiliţi în Budapesta şi în jurul ei, ar putea fi cel mai eficient liant între românii istorici şi românii nou-veniţi. (Mă refer la românii stabiliţi în Budapesta şi în judeţul din jurul ei, fiindcă restul românilor nou-veniţi, datorită numărului redus şi risipiţi în toate părţile Ungariei, nu au nicio şansă de supravieţuire.) O comunitate se poate forma numai printr-un scop comun, printr-o comunicare corectă şi permanentă, printr-o colaborare stăruitoare. E bine că a fost pus în discuţie o problemă fundamentală a românilor care-şi trăiesc viaţa în Ungaria: perspectiva acestei comunităţi, căci despre aceasta este vorba! Discrepanţa dintre români şi români este însă foarte veche. Nu au fost uniţi nici la 1848, nici după 1867 și nu sunt unitari nici acum. Nu, fiindcă interesul particular a fost întotdeauna mai important decât interesul comunitar. Noi nu am avut și, cu puține excepții, nu avem nici acum o pătură de citoyeni. Am avut însă totdeauna câţiva intelectuali înţelepţi care au susţinut cauza naţională a românilor în diasporă.
Aşa ar trebui să fie şi acum. Preşedintele reprezentanţei actuale a românilor din Ungaria a avut dreptate când spunea că „înfiinţarea unei grupe de grădiniţe sau clase şcolare româneşti la Budapesta nu este sarcina AŢRU”. De jure nu, fiindcă aşa e legea, ţine fragmentate comunităţile nemaghiare, de facto – da. Ar trebui să fie pentru toţi factorii decizionali o datorie morală, o datorie dictată de suflet, de conştiinţă naţională intactă. Conştiinţa noastră identitară este însă, cu puţine excepţii, aşa cum mai sus am încercat să o definesc. Egoist fiind, mie mi-a părut bine de exodul românilor din România, ei sunt mulţi, noi puţini. Prin 1990 am crezut că românii nou-veniţi ne vor salva, se vor integra în comunitatea românilor din Ungaria şi vor prelua ştafeta. De atunci în coace ştiu că unii nu vor să-şi păstreze identitatea. Chiar dacă ar vrea, dispersaţi printre unguri, şansa de supravieţuire e minimă. Românii din Budapesta şi împrejurimi sunt mulţi şi au sorţi de izbândă. Fără instituţii educaţionale însă nu va merge. Autorităţile maghiare nu se vor îmbulzi.
Noi ar trebui să venim în ajutorul lor, să-i susţinem ştiind că cauza naţională necesită o luptă permanentă. Noi, adică AŢRU, Uniunea, presa, şi, când e cazul, confesiunile, ca despre statul român să nu mai vorbim. O colaborare corectă în această direcţie ar anula distincţia „noi şi ei”, îndreptăţindu-ne să vorbim despre o comunitate unitară şi solidară a românilor din Ungaria. Nu trebuie să o luăm de la tabula rasa. Intelectuali români veniţi în Ungaria în ultimele 2–3 decenii desfăşoară (la Seghedin, Bătania, Jula, Micherechi, Budapesta şi nu numai) o activitate profesională exemplară, justificând presupunerea noastră: copiii românilor autohtoni păstrându-şi identitatea într-un număr tot mai mic, numai românii nou-veniţi pot asigura continuitatea elementului românesc pe teritoriul statului ungar.
Aceasta-i provocarea de care trebuie să ia act toţi cei cu cuget şi suflet românesc.
Adaugă un comentariu