AFnews
Am citit cu un interes deosebit rândurile Anei Balint așternute pe hârtie sub titlul „Cine suntem noi”? (Foaia românească, nr. 44 din 4 noiembrie 2022, p. 9.), reflecții emoționante generate de aniversarea a 75 de ani de la înființarea formației de dans popular românesc din Micherechi, leagăn al multor intelectuali români. Micherecheancă fiind, cele văzute și auzite cu acest prilej pe o scenă din satul natal, au pus-o pe gânduri și au impresionat-o și pe Ana Balint, smulgându-i răspunsurile la întrebarea „Cine suntem noi”?
O întrebare ca aceasta este pusă de obicei în vreme de cumpănă sau când cineva sau ceva a ajuns în impas. Răspunsurile Anei Balint au un caracter general – uman, eu am căutat răspunsuri la aceeași întrebare din perspectiva supraviețuirii noastre, a românilor din Ungaria, în patria în care trăim. Explicația: tot ce am făcut în ultimele șase decenii poate fi conceput ca un efort de a oferi ca un răspuns adecvat la întrebarea pusă de un om gânditor, cum este și Ana Balint. Aceeași întrebare a fost pusă de mulți români din această țară, mai puțini sunt aceia care au pornit însă în urma identității știrbite sau pierdute, și mai puțini au găsit un răspuns potrivit. Totuși, o astfel de întrebare și eventuale răspunsuri sunt binevenite, căci iată, încălzesc sufletele și, totodată, ne pun pe gânduri. Eu, acum, nu am fost la Micherechi, dar, văzând-o pe frumoasa dansatoare, vecina de odinioară, Andronica Sfătului (Cozma) în poza oferită Foii de Mihai Bihari, mi s-a umplut sufletul de bucurie. De ce? Pentru că de familia Sfăteștilor, care aveau o respectabilă casă într-o stradă paralelă cu ulița noastră, ambele cămine fiind primele dinspre Șercad, mă leagă nu numai nostalgia copilăriei ci și un moment decisiv al vieții mele: la 1 septembrie 1951, cu căruța acestei familii înstărite m-am despărțit de satul natal și am luat drumul, și la propriu și la figurat, spre oraș, spre Jula, spre Colegiul Românesc, de lângă cetatea medievală, unde m-am format intelectualicește și apoi, de-a lungul deceniilor, am devenit, ca mulți alți micherecheni, ceea ce mai suntem, „români într-un colț al Ungariei”.
De-a lungul secolului care s-a scurs de la despărțirea noastră de restul românimii, dansul popular rămăsese aproape singura formă de manifestare a identității naționale a românilor din Micherechi și nu numai. E suficient pentru a ne prelungi românismul? Experiența tristă a istoriei ne spune altceva. Dacă rămânem „așa cum suntem”, dacă ne resemnăm, prea lungă nu ne va fi viața. Nu ar trebui, totuși, să ne schimbăm un pic, ca să mai putem cânta și dansa și mâine și poimâine, ca să mai apară pe scenă alți și alți Nistor și Covaci? Dar dacă ne pierdem limba, ne vom pierde și identitatea, și dansul, și cântecul, și nu vom mai avea cu ce să ne delectăm și ce să ne emoționeze… Mai e posibilă o reîntoarcere? Această întrebare ne preocupa deja în perioada anilor de studenție, când, în urma unei evaluări a activității Foii Noastre, profesorul Pálffy Endre, redactorul șef al singurului ziar românesc, care apărea atunci în Budapesta, la începutul anului 1962, mi-a solicitat ajutorul la organizarea și declanșarea unei mișcări de culegere a creațiilor populare la românii din Ungaria (vezi Gh. Petrușan, „În căutarea identității noastre”, Jula, 1994, p. 109-114). De la folclor am ajuns la problema fundamentală a comunității noastre, perspectiva ei în cadrul statului național maghiar. După multe cercetări și o noapte de discuții petrecută în sala de studii a Colegiului Eötvös József, unde eram cazați, am ajuns, împreună cu Mihai Cozma, la concluzia că despre o perspectivă istorică nu se poate vorbi, dar, procesul de asimilare fiind foarte lent, cu o politică înțeleaptă și contribuția activă a intelectualilor angajați, sunt șanse de prelungire a sentimentului românesc pe pământul patriei comune. Discuțiile noastre au fost aduse de la Budapesta la Catedra de română din Seghedin și au durat până la stingerea din viață a regretatului profesor Mihai Cozma (2009).
Pentru a ne putea menține instituțiile educaționale, presa, caracterul românesc al confesiunilor, care ne țin în viață, ar trebui să ne schimbăm noi înșine atitudinea față de incontestabilele valori lingvistice și culturale românești. Fără o oarecare schimbare la față și instituționalizare a voinței de supraviețuire, o altă politică minoritară nu se poate nici imagina, nici implementa. Suntem dispuși? Dacă da, să se așeze la o masă rotundă toți factorii competenți ai românilor din Ungaria, AȚRU, Uniunea, confesiunile, băștinașii și nou-veniții deopotrivă, căci fără dialog și colaborare susținută, eficientă, nimic durabil nu se poate realiza. Iar AȚRU ar trebui să se familiarizeze cu ideea că este reprezentanta tuturor românilor din Ungaria.
Adaugă un comentariu