Dr. Adina Berciu Drăghicescu, dr. Florin C. Stan, Dan Taloș: „Românii din peninsula Balcanică în documentele din Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe (1921-1972)”

Din prefața volumului „Românii din peninsula Balcanică în documentele din Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe (1921-1972)” lansat la Biblioteca Facultății de Litere a Universității București, la 8 decembrie 2022

În mod aproape paradoxal, cuprinzătoarea bibliografie care îi privește pe românii de peste hotare, fie ei aromâni (sau macedo-vlahi), meglenoromâni sau istroromâni — şi avem în vedere aici importantele contribuții înregistrate atât înaintea celei de-a doua conflagrații mondiale, cât şi cele mai recente, din ultimele decenii — nu a epuizat defel amplitudinea temei. De la polemica originii acestor populații, din spaţiul balcanic până la diferenţele statistice ale prezenței lor în regiunile în care au fost atestate de-a lungul timpului, istoriografia a înregistrat o întreagă problematică deschisă încă dezbaterii ştiinţifice. Plecând de la acest considerent, un nou titlu dedicat trecutului românilor din sudul Dunării, precum cel pe care îl propunem acum, nu poate decât să contribuie la completarea şi nuanțarea istoriografiei în domeniu. Este îndeobște recunoscută originea acestor populaţii ca parte a romanităţii orientale, a cărei mostenire este reprezentată în mod fundamental de poporul român, format atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Istorici contemporani și importante sinteze de istorie românilor transmit această concluzie, ca reper istoriografic durabil.

Istoricul Silviu Dragomir a publicat în 1959, sub egida Academiei Române, lucrarea „Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu”. Era prima sinteză care trata ştiinţific izvoarele referitoare la istoria românilor din Balcani. Autorul arăta de la bun început că această contribuţie urmăreşte, între altele, inclusiv o evadare din „labirintul polemicelor nesfârșite” stabilind „ceea ce interesează înainte de toate știința istorică”. „Termenii vlah, morlac, morovlah etc. — sublinia istoricul — pe care i-am intâlnit în izvoarele bizantine, sârbești, dalmatine, veneţiene, bosniace sau croate, sunt numai nume deosebite atribuite resturilor de traco-iliri romanizaţi din jumătatea nordică a Peninsulei Balcanice.”
„Poporul român este rezultatul unui îndelungat proces de etnogeneză, început cu romanizarea dacilor și încheiat cu romanizarea slavilor” (Vlad Georgescu), fiind desfăşurat pe o vastă arie geografică în mod unitar, până la prăbuşirea frontierei de la Dunărea de Jos a Imperiului Bizantin, în anul 602. După acest moment evoluția noii sinteze etnice s-a manifestat distinct, prin ramura nordică (poporul român), prin cea sudică, „împinsă de slavi spre vestul Peninsulei Balcanice”, care „a dat naştere aromânilor, vlahilor balcanici.” Invazia masivă a slavilor marcată de anul 602, a pus capăt „blocului compact al romanităţii orientale din aria carpato-balcanică” şi, dacă la nord de fluviu au fost asimilati către populaţia romanică autohtonă (protoromânii), la sud stabilirea slavilor a destrămat populaţia romanică, „al cărei caracter compact a fost definitiv compromis”, dar care și-a păstrat, în mod particular, identitatea etnico-lingvistică (Florin Constantiniu). Comunitățile romanice dislocate din sudul Dunării, în general grupuri păstorești neasimilate de către slavi s-au regrupat în zone montane, membrii acestora fiind cunoscuţi ulterior ca vlahi sau aromâni și megleno-români (Mihai Bărbulescu).

Această realitate este evidenţiată şi în ceea ce priveste aria de formare a limbii române. Faptul că elementele structurale şi trăsăturile sale tipice se regăsesc în toate dialectele — dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân — „arată că româna s-a constituit într-o epocă în care exista un continuum istorico-geografic şi cultural care a antrenat în acelaşi proces ansamblul latinei dunărene”. Ulterior, dislocarea părţii meridionale a romanităţii orientale a dus la întreruperea continuităţii între comunităţile romanice de la nordul şi sudul Dunării, unde, însă „au supravieţuit grupuri etnice care foloseau aceeaşi limbă romanică” (Alain Ruzé). În urma despărţirii geografice definitive a romanităţii orientale din secolele VI-VII, populaţia romanică din sudul Dunării a suferit numeroase influenţe. Dislocarea provocată de afluenţa slavilor a determinat unele grupuri romanice să se stabilească în anumite zone din munţii Pindului, Rodopi, Macedoniei şi Balcani, revărsându-se în şi „dincolo de vechea linie de demarcaţie, care separa zonele latinofone de cele grecofone. Aceste grupuri refugiate din munti au fost reduse, cu timpul, la o situaţie socială inferioară, ele schimbându-şi modul de viaţă agricol şi ocupându-se cu păstoritul. Aceştia sunt vlahii din Balcani, pomeniţi cu începere din secolul al IX-lea, izvoare scrise bizantine, ca „descendenți ai dacilor şi romanilor de la Dunăre si Sava” (Dan Gh. Teodor). În regiunile în care aceştia s-au statornicit, se va forma „o lume închisă, pregătind şi un nou grai” (Nicolae Iorga).

În ultimii ani istoriografia recenta inregistrat un nou curent de recuperare a istoriei aromânilor, definite, însă, în mod particular și militant în interesul recunoaşterii aroromâniIor ca „minoritate naţională”. Cel mai cunoscut exemplu al acestui curent este lingvistul Nicolas Trifon”. Istorici consacraţi, specialiști ai istoriei românilor din Balcani, au contrapus acestor abordări rezultatele cercetării aprofundate asupra domeniului, inclusiv o serie de documente inedite care nuanţează problematica domeniului. Mentionăm doar volumul Românii balcanici (aromânii şi meglenoromânii) în Arhivele Naţionale Britanice (1850-1950), Stoica Lascu (coordonator), Marian Zidaru, George Lascu, Bucureşti, Editura Etnologică, 2016. Dar dacă — după cum a remarcat unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători străini, specializat în istoria românilor, Keith Hitchins — „ceea ce ii defineşte cu precădere pe români pe termen lung este locul lor între Est şi Vest”, de ce nu am vedea în această ipostază una dintre caracteristicile istoriei romanităţii balcanice, surprinsă între nostalgia ancestrală a rădăcinilor, în strânsă relaţie cu „statul înrudit”, şi realitatea naţiunilor civice, care caracterizează o parte a Europei moderne, dar faţă de care orice construcţie politico-statală din arealul sud-estului Europei este foarte îndepărtată.