AFnews
După ce, nu cu multă vreme în urmă, scrisesem despre cărțile scriitorului severinean, prof. dr. Florian Copcea, privind situația de azi a comunităților de români din Banatul sârbesc și Timoc, iată o carte rotundă ca un contur de hartă, intitulată „ROMÂNII MEGIEȘI – călătorii identitare” (Ed. Universul Academic, București, 2021, format academic, 412 p.). Este vorba de volumul I, semnat de MIHAI NICOLAE, doctor în drept al Universității București, coordonatorul activității organizației neguvernamentale Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate și copreședinte al Platformei Unioniste „Acțiunea 2012”.
Aplecat de mai multă vreme, printr-o publicistică de atitudine, dar și prin prelegerile și comunicările de mai larg interes asupra drepturilor omului, în special privind drepturile minorităților (vezi Convenția-Cadru privind protecția minorităților), dl MIHAI NICOLAE este autorul (coautorul) unor volume destul de lămuritoare în chestiune: „Istorii paralele”, „Românitatea răsăriteană. Biserici rupestre din Basarabia”, „De viță românească”, „Altare și frontiere” ș.a.
Dacă sintagma „Românii de pretutindeni” (din 2017, România are un „Minister pentru Românii de Pretutindeni”) se referă la „românii care trăiesc în afara granițelor actuale ale României” („comunități istorice”/ pământeni/ neaoși/sadea/ indigeni și „diaspora” / pribegi ori e/i-migranți), noțiunea de „megieși” îi denumește pe românii din imediata vecinătate, care „au urmat evoluția hotarelor statului român sau ale fostelor principate până la crearea, în 1918, a statului unitar român”. Aceștia ar reprezenta, conform autorului, „cioburile istoriei noastre, nu întotdeauna victorioasă, nu întotdeauna împlinită”, care au trăit procesul istoric „între diferite popoare pentru spațiu de locuire și resurse” (este vorba de acele „comunități istorice” de români autohtoni „care s-au format și s-au dezvoltat în teritoriile unde trăiesc și în prezent”. De aceea, în prezenta carte, nu vom întâlni problemele specifice „diasporei” și nici cele legate de comunitățile aromâne, meglenoromâne sau istroromâne.
Mai exact zis, acest prim volum dedicat „românilor megieși” (un admirabil studiu monografic ce prezintă pentru prima dată la un loc toate aceste comunități de români autohtoni, rămași în afara graniței din cauza vicisitudinilor istorice), urmărind atât „biografia locurilor” cât și „descrierea oamenilor”, are în vedere monografică Ținutul Herța, Transnistria, Românii de la est de Bug, Sudul Basarabiei (Bugeac), Românii din Bulgaria și Românii din Banatul sârbesc (Voivodina). Sunt, cum precizează autorul, „Călătorii identitare”, și, conform consemnării dr. Irina Airinei de pe coperta IV, „reprezintă prima sinteză documentară apărută în ultimii 85 de ani dedicată colectivităților naționale din vecinătatea României”. Altfel zis, lucrarea de față amintește de studiul diplomatului Mihai Adalbert Blenche (prim-consul la Teheran), „Românii de peste hotare” (1935), moment după care „a urmat tăcerea, iar statul român a declinat orice preocupare pentru soarta românilor rămași în afara frontierelor”. Mai ales după cea de-a doua conflagrație mondială, în intervalul 1944-1989, când interesul pentru frații români din afara granițelor dispare pur și simplu din politica oficială, subiectul -care avea tradiție academică în cercetarea românească – a fost marginalizat, ba chiar obnubilat de-a dreptul din cauza orientării diplomatice dictate de comisarii sovietici, care impuneau doctrina „internaționalismului proletar”. Astfel au fost abandonate comunitățile de români extra-frontierești, componente ale etnicului românesc structurat pe origine, limbă și destin istoric, oglindind un model existențial (cf. definirilor unor mari etnosofi români: C. Rădulescu-Motru, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Lucian Blaga, C. Drăghicescu ș.a.). Vorbim, desigur, de „o spiritualitate românească” (D. Stăniloaie), de „o viziune a lumii” (Ovidiu Papadima), chiar de „o dimensiune românească a existenței” (Mircea Vulcănescu). În primul rând, este vorba de „un habitus”, în sens antic roman, („fel de a fi”), care trimite la „cultus” (lat. „fel de viață”) și „usus” (practica uzuală): „Preluat în identitatea colectivă, acest habitus asigura, cu toate transformările care intervin prin vreme, esența recognoscibilă a unui popor” (p. 37), un popor care își supraviețuiește „prin ani și câteva cicluri de viață, tot așa un habitus etnic rămâne entitatea aceleiași ființe”, „virtuțile naționale” fiind fixate pentru generații întregi…
Pe de altă parte este vorba de o „etno-diversitate” (după modelul „biodiversității”), care desfide standardizarea și uniformizarea planetară preocupate de „tehnologie reproductivă, inginerie socială și controlul informației”. Dincolo de tezele inadecvării națiunii la realitățile / imperativele prezentului, care promovează un globalism nimicitor al specificității și diferențierii naționale (o nouă „obsesie” a… omului nou, de referință stalinistă sau fascistă, o distopie perfectă, un pandemonium de nobilă inutilitate!), care merge chiar împotriva Convenției UNESCO privind „protecția și promovarea diversității expresiilor culturale”(2001, 2005), etno-diversitatea (văzută ca adevărate „geometrii neeuclidiene”) reprezintă un „patrimoniu universal imaterial”, prin care popoarele lumii contribuie la „unitatea întregii umanități”. Orice națiune istorică se construiește în jurul națiunii majoritare, înfăptuitoare a statului național, conviețuind cu minoritățile locului.
„Realizarea unei societăți democratice – scrie autorul – presupune tocmai un teritoriu precis delimitat și o națiune unitară, ale cărei legături interne sunt stabile. Nu cred că putem vorbi despre democrație, drepturi individuale, egalitate de șanse și nediscriminare sau despre libertate de exprimare în cazul oricărui teritoriu ca suprafață terestră și oricărei aglomerări de indivizi care populează o zonă geografică…” Va reuși Uniunea Europeană, se întreabă autorul, să-și găsească rădăcinile creștine (nu o interesează asta, zicem noi!), dar și o unitate multiculturală reală care „să asigure un cadru supranațional pentru popoarele care o compun?” Sunt, desigur, probleme care impun o colaborare coerentă (piața muncii, poluarea, schimbările climatice, sărăcia, pandemia, solidaritate geo-strategică, susținere economică și reglarea financiară, apoi aspecte culturale, de drept, apărare cibernetică etc.), dar, dincolo de „nepotrivirile” de naturi diferite, trebuie avute în vedere „unitatea scopurilor, mijloacelor și a problemelor comune, viziunile diferitelor entități etnice”, ceea ce vrea să zică fără urmă de îndoială că „etno-diversitatea poate să ne redea peisajul uman și frumusețea plenară a lumii, în mirifica ei varietate.” Așadar, nu o nouă ideologie de buldozer nivelator de reliefuri, ci o „nouă abordare” pentru care militează monografistul românilor megieși, făcând vorbire despre instituțiile politice și administrative ale Statului român, care ar trebui să lucreze în acest sens, pe baza legislației internaționale în vigoare (acorduri, declarații, înțelegeri, convenții-cadru etc.), întru clarificarea deplină a dimensiunii identitare și drepturilor lingvistice, și nu în ideea revanșardă și anexionistă: „Românii de pretutindeni nu trebuie să fie iarăși victime.”
Prezenți în Europa zilelor noastre azi mai mult decât oricând, românii din Basarabia, Ținutul Herța, nordul Bucovinei, Voivodina, Timoc, Albania și Macedonia etc. trebuie să-și găsească „o soluționare pragmatică” a situației lor de fapt și de iure (inclusiv obținerea cetățeniei, cum s-a propus în Parlament încă din 2019, prin instituirea a ceea ce s-ar putea numi „Cartea verde a românilor de pretutindeni”, după model american, polonez, slovac etc. Acest traseu, pe care îl au de parcurs românii de pretutindeni, este, desigur, „dificil”, dar nu imposibil într-o comunitate europeană în care nu interesele de alt tip trebuie să primeze, ci ale egalității de drepturi și șanse egale…
*
Că România de azi s-a constituit, de-a lungul istoriei, într-un stat modern care are pretutindeni comunități românești „transfrontaliere”, este o realitate îndeobște recunoscută. Acest sentiment al unității de neam, limbă, tradiții și obiceiuri, spiritualitate vine de departe din istoria noastră și, odată cu crearea statelor feudale românești (sec XIV), situația devenise o realitate istorică, etno-geografică și lingvistică. Nu au lipsit din conștiința națională românească acele „voci” vizionare care s-au aplecat asupra problematicii originii și unității de neam, a latinității limbii etc., de la cărturarii și cronicarii din epoca umanismului (precum istoriografii Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino, apoi savantul Dimitrie Cantemir ori corifeii Școlii Ardelene). Problematica (adâncită prin viziuni dacologice) a preocupat spirite de seamă din secolul romantic (Kogălniceanu, C. Negri, Hasdeu, Eminescu, G. I. Lahovari, C. Diaconovici, Simion Florea Marian, Simion Mehedinți, până la diplomatul Mihail A. Blenche cu studiul lui „Românii de pretutindeni”, 1935), devenind studiu sistematic la cărturari și istorici din sec. al XX-lea.
Eminescu, bunăoară, avea clar în minte tabloul „românilor de pretutindeni”, atunci când în fulminantele sale articole lua apărarea acestui „popor românesc liber”: „Din marea unitate a tracilor romanizați care ocupa veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolului, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe peticul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați…” („Timpul”, 25 mai 1879).
*
Într-o carte din 2006 (Dacoromânia profundă, studii de dacologie) și în alt, din 2011, „MIHAI EMINESCU – mitograme ale daco-românității”, ne-am ocupat de ideea eminesciană privind românismul său manifest, înțeles uneori greșit.
„Fulgerat de ideea unei epopei dacice” – cum exact observa monografistul său G. Călinescu – Eminescu ne-a dat, deși fragmentar, epopeea națională, legitimând, în poemul sociogonic Memento mori, civilizația geto-dacă în rândul marilor civilizații ale omenirii, începând de la comunităţile primitive, trecând prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, epoca năvălirii barbarilor în Europa, până la Franţa Revoluţiei şi a Împăratului Napoleon. Din 217 strofe senarii (deci 1302 versuri), cât numără acest cel mai amplu poem eminescian, 104 sunt dedicate Daciei legendare și eroice! Poetul se avânta, așadar, în grandioase viziuni romantice privind istoria mitologizantă a țării sale, creând desigur în perspectiva universalității. Iată de ce nu trebuie să-l vedem ca pe un paseist atemporal rătăcit în fundături mitologice sau ca pe un naționalist de îngustă viziune etno-istorică…
Cunoscând bine istoria omenirii și foarte bine istoria poporului său, Eminescu a observat la timp situația istorică și noile reconfigurări geo-strategice ale Europei răsăritene, militând pentru drepturile istorice și inalienabile ale românilor, pentru o mai justă punere în valoare a tot ceea ce este românesc și autentic. Cel ce își riscase în studenție statutul de om liber prin scrierea unor articole ce vizau îngrădirea de drepturi și libertăți a românilor din Transilvania va continua să gândească și să creeze în spiritul ideii naționale. Dacoromânismul poetului, vibrând puternic atât în poezie cât și în publicistică, venea din străfunduri de veacuri, cu o întreagă istorie și mirabilă mythosofie, care vor imprima eminescianității specificitatea unui geniu preponderent romantic.
„Om al timpului modern”, cum îl vedea Maiorescu în articolul din 1889, Eminescu și poeziile lui, poetul era un geniu „înnăscut”, cufundat „în lumea ideilor generale”, calificativ pe care criticul junimist îl reiterează de câteva ori în comentariul său. Dar ceea ce a impresionat foarte mult pe contemporani, deopotrivă pe amici și inamici, a fost geniul gazetăresc al poetului, în numele căruia acesta a jertfit un timp important al vieții sale. Esența vulcanică și fulminantă a gazetăriei sale și-a aruncat lava incandescentă peste tot ce falsifica și denatura ideea națională, Poetul fiind de-a dreptul obsedat de soarta poporului român și de destinul său în istorie, dincolo de „naționalismul” greșit înțeles și de insinuanta xenofobie. Actualitatea gazetăriei eminesciene este o realitate incontestabilă, aici se exprimă direct și pe de-a-ntregul poetul, gânditorul, omul „de doctrină”. Căci departe de a se înregimenta într-o anume direcție, Eminescu scria cum simțea el, cum gândea el, nu plutind peste realitățile românești, ci abordându-le cu aplomb, cu un simț al realității deopotrivă analitic și vizionar.
Adaugă un comentariu