Take Ionescu a fost una din personalitățile de seamă ale vieții politice românești de la finele secolului XIX și începutul celui următor. S-a remarcat, încă de tînăr, pe scena politică a țării ocupînd o serie de funcții ministeriale: ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898); ministru de finanțe (1904-1907); ministru de externe (1912-1914) și, în cele din urmă, pentru o foarte scurtă perioadă, prim-ministru(1921-1922). Fiind o personalitate puternică, n-a rezistat mult nici în rîndurile partidului național liberal și nici în cel Consrvator. În anul 1908 a înfiinţat Partidul Conservator-Democrat. La formațiunea sa politică au aderat mai mari peronalități din elita timpului cum au fost Barbu Ștefănescu Delavrancea şi I.L. Caragiale. Caragiale care a fost foarte aspru cu policianismul și tarele comportamentale ale unor lideri din epocă afirma despre Take Ionescu că este un „patriot neobosit şi înţelept“ ce „cuprinde cu acelaşi interes, discută cu aceeaşi sârguinţă, rezolvă cu aceeaşi pătrundere problemele politice şi sociale“1. La o întîlnire cu membrii și simpatizanții partidului care a avut loc la Ploieşti, în martie 1908, ilustrul dramaturg afirma: „Ridic toastul acesta lui Take Ionescu, nu pentru ca este şeful partidului; şefia nu a luat-o el, i-aţi dat-o Dumneavoastră. Gloria i-o va da viitorul, iar reputaţia i-a dat-o trecutul“2.
Sterie Diamandi afirma despre omul politic care conducea destinele Partidului Conservator Democrat că „a fost cel dintâi om politic în Țara Românească care, fără nume sonor, avere, relații de familie, îndrăznește în contra voinței unui suveran autoritar și cu prestigiu, cum era regele Carol I, să întemeieze un partid și să recolteze în opoziție succese fără precedent. Puțini oameni politici în Țara Românească au avut parte de partizani devotați până la fanatism ca Take Ionescu.3 ” Take Ionescu a activat și în presă, conducând sau colaborând la publicații cum ar fi Românul, Epoca, La Liberté Roumaine, Dreptatea, Timpul, Constituționalul, Conservatorul, La Roumanie, Acțiunea, Universul și Evenimentul. Între 1883-1898 a fost corespondentul ziarului Times la București. A fost un strălucit orator atît la tribuna Parlamentului cît și în discursurile publice pe care le-a susținut in țară sau in străinătate. A fost supranumit „Tăkiță gură de aur”.
Interesul național și diplomația unității naționale
Avînd o bună cunoaștere a scenei politicii internaționale Take Ionescu s-a remarcat ca o personalitate de anvergură în acțiunile desfășurate cu diferite prilejuri pentru apărarea intereselor naționale ale statului român. Este printre puținii oameni politici care a militat pentru o diplomație modernă de tip european. La sfîrșitul secolului al XIX-lea elita politică românească era de acord cu ideea larg răspîndită, în societate, că diplomația unei țări nu este o chestiune de discuţii parlamentare, căci ea nu aparţine ţării, ci regelui4. Take Ionescu, potrivit însemnărilor lui Teohari Antonescu „şi-a luat asupră-şi hotărârea ca politica externă a ţării să fie nu a Regelui, ci a partidelor politice”5, ceea ce a produs o mare supărare regelui Carol I. A intuit că „vechea diplomaţie”, cea limitată doar la Curţile Regale şi înaltele cercuri sociale, începea să apună. Din această perspectivă a avut o percepție adecvată la modificările de esență din evoluțiile geopolitice ale sfîrșitului de secol XIX.
Iată de ce Take Ionescu s-a dedicat cu toată ființa sa relaţiilor internaţionale și s-a bucurat de aprecierea unor mari oameni de stat europeni. În multe privințe a fost considerat firesc egalul unor iluștrii diplomați și oameni de stat pentru rolul pe care l-a jucat în vâltoarea primului război mondial şi a evenimentelor care i-au urmat pentru creionarea noii configuraţii europene. Cunoscutul om politic francez Clemenceau l-a considerat un „mare european”, dar a fost apreciat și de oameni politici din centrul și sud estul european.6
Implicat în marile evenimente europene premergătoare primei conflagrații mondiale, Take Ionescu a jucat un rol important în Conferinţele de Pace care au urmat celor două războaie balcanice. A participat la Conferința de la Londra(3 decembrie 1912) unde prin negocieri directe cu reprezentanții Bulgariei7 a pus bazele înțelegerilor de la Bucureşti consacrate în Tratatul de pace (10 august 1913) cînd România a primit Dobrogea meridională până la linia Turtucaia-Ekrene la Marea Neagră”.8
Take Ionescu s-a dedicat observării atente a evoluțiilor relaţiilor internaţionale într-un moment în care arhitectura ordinii instaurate prin Congresul de la Viena(1815) era tot mai șubredă. Din această perspectivă Take Ionescu a fost înzestrat cu tot ceea ce are nevoie o personalitate politică pentru a se remarca pe scena politică internațională. În primul rînd a înțeles faptul că nu poți apăra interesele statului pe care il reprezinti dacă nu ai o bună imagine în percepția altor oameni politici de pe scena internațională. A avut o extraordinară capacitate de construi relaţii personale cu lideri politici importanți ai epocii sale cum a fost cea cu Elefterios Venizelos sau cu „junii turci”. Omul politic britanic Lord George Curzon, fost vice-rege al Indiei și fost ministru de externe al Angliei, afirma despre Take Ionescu că este „cunoscut în întreaga Europă ca unul care s-a devotat chestiunilor externe și-se poate zice pe drept cuvânt – că, ținând cont de experiența și de cunoștințele sale, nu există alt om de stat în Europa care să merite un mai mare respect și o stimă mai înaltă. De aceea îl primim cu mare plăcere în calitate de ministru de externe al țării sale și urăm viață lungă serviciilor sale, nu numai spre folosul țării sale, dar și spre acela al Aliaților”.9
A avut intuiție și spirit de anticipare o percepție corectă atunci cînd a analizat posibilele evoluții geopolitice din regiunea balcanică și din lume, în general. În România, Take Ionescu a fost unul dintre puținii oameni politici români cu o înțelegere cuprinzătoare a realităților și cu o viziune proprie asupra evoluției evenimentelor istorice. Edificator pentru acest aspect este ceea ce afirma în vara anului 1914, la izbucnirea războiului: „Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare10. Fin analist politic şi cunoscător al realităţilor politice internaţionale, Take Ionescu va preconiza cu mare exactitate care vor fi urmările războiului mondial ce se declanşase în urma crizei balcanice. Ceea ce n-a intuit diplomația marilor imperii a anticipat Take Ionescu: „Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar. Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză, vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”.11 Extraordinară intuiție politică. Războiul avea să se termine prin capitularea Puterilor Centrale, în noiembrie 1918, dar nu și crizele politice, sociale și economice.
Faptele care l-au consacrat și așezat pe Take Ionescu în galeria făuritorilor României Mari au fost recunoscute de alți oameni politici cum a fost de exemplu I. G. Duca: „Se poate spune că în afară de Ion Brătianu tatăl, nici unul din oamenii publici ai României contemporane nu a reușit să închege prietenii mai entuziaste și să-și asigure devotamente mai desăvârșite decât Take Ionescu. Cu extraordinara sa putere de intuiție, Take Ionescu a înțeles din prima clipă că a sunat ceasul cel mare al realizării visului nostru secular și, fără alte preocupări lăturalnice, și-a pus toată inteligența, tot talentul, toată munca lui în slujba înfăptuirii României Mari. Și astfel, Take Ionescu a putut aduce țării sale și neamului său în timpul neutralității, în timpul războiului și după război, servicii de o istorică însemnătate”12. Ion I. C. Brătianu, în discursul funerar rostit în holul Ateneului Român la căpătîiul marelui dispărut afirma: „În numele guvernului, părtaș al acestei dureri, aduc omagiul nostru pios memoriei aceluia care a participat la viața politică a statului român și care, la realizarea unității naționale, a putut zice magna pars fui13, a acelui care constituie o figură ilustră și reprezentativă din luptele pentru dezvoltarea modernă a României și pentru întregirea neamului. În marile frămîntări ale veacului, însușirile lui Take Ionescu n-au stat la întuneric și numele lui s-a făcut ilustru și în politica generală a lumii.”14 Sunt cu atît mai valoroase aceste aprecieri cu cît ele veneau din partea unuia dintre cei mai mari adversari politici.
Acțiunea sa politică, dar și discursul public au evidențiat, cu asupra măsură, că omul politic Take Ionescu a avut o percepție adecvată a realității internaționale din epoca sa. Cu toate acestea poziția sa n-a fost una coerentă. În unele momente s-a aliniat perfect cu interesele statului român așa cum a fost cazul războaielor balcanice și apoi momentul deciziei de a se declara neutralitatea la începutul Primului Război Mondial, iar în altele, nu. Cel mai ilustrativ moment a fost chestiunea Banatului la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Întrebarea care apare este una de interes și pentru istoric, dar și pentru decidentul politic al zilelor noastre, dacă împărtășim ideea venită încă din antichitate pînă la noi, că istoria ne învață să nu repetăm greșelile trecutului, de ce se petrec la un om politic asemenea disonanțe între percepția realității internaționale și acțiunea sa politică?
Interesele naționale ale oricărui stat sunt definite din timp și pentru un timp îndelungat, resursele de care statul dispune sunt aceleași și totuși deciziile unor oameni politici pentru a le atinge nu converg. Disputa dintre Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu privind problema Banatului pare a fi o lecție de manual. Este vorba de doi bărbați de stat aparținând aceluiași tipar de civilizație, România, care, acționînd pentru satisfacerea interesului național, au ajuns la concluzii opuse. Și această întrebare m-a chinuit: cum se face că aceste două percepții sunt atât de mult în contradicție cu interesul național în care amîndoi credeau. Ambii oameni politici și-au pus toată energia și priceperea în acțiunea politică internațională prin care marile puteri să recunoască dreptul României de a aduce în granițele aceluiași stat pe toți românii aflați în stăpânire străină. În chestiunea Banatului nu s-au înțeles…
——————————————
1. „Opinia“, 30 ianuarie 1908.
2. I.L. Caragiale, “Moftul român”, Editura Moldova, Iaşi, 1991,p. 344.
3. Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Bucureşti, Editura Gesa, 1991, p. 99.
4. Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 14, 8 decembrie 1888, Şedinţa din 2 decembrie 1888, p. 212
5. Teohari Antonescu, Jurnal. 1893–1908, Ediţie îngrijită de Lucian Nastasă, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 275.
6. Marius Dobrin, Take Ionescu. Un mare democrat, un mare european, in Respiro, online http://www.respiro.org/Issue6/eseu_dobrin.htm https://evenimentulistoric.ro/cearta-dintre-take-ionescu-si-bulgarul-stoian-danev-la-conferinta-de-la-londra-de-dupa-primul-razboi-balcanic.html accesat la 5 ianuarie 2023.
7. Cătălin Pena, Cearta dintre Take Ionescu și bulgarul Stoian Danev la Conferința de la Londra de după primul război balcanic, in Evenimentul istoric, 6 martie 2020, online https://evenimentulistoric.ro/cearta-dintre-take-ionescu-si-bulgarul-stoian-danev-la-conferinta-de-la-londra-de-dupa-primul-razboi-balcanic.html accesat la 5 ianuarie 2023.
8. Constantin Iordan, Istoriografia bulgară postcomunistă despre participarea României la cel de-al doilea Război Balcanic in Revista de istorie militară, nr. 3-4, 2012, p.8.
9. Apud, prof. dr. Narcis-Stelian Zărnescu, „Take Ionescu, un destin răstignit între Război și Pace” in Jurnalul Bucureștiului, 28 septembrie 2022, online https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/take-ionescu-un-destin-rastignit-intre-razboi-si-pace-de-la-corespondentul-nostru-prof-dr-narcis-stelian-zarnescu-redactorul-sef-al-revistei-academiei-romane-academica-secretar/ accesat la 2 octombrie 2023.
10. Take Ionescu, Amintiri şi discursuri, Ediţie îngrijită de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Fundaţiei PRO Bucureşti 2005, p. 32.
11. Ibidem, p. 33.
12. Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul III, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982, p. 116
13. Expresia corectă este ET QUORUM PARS MAGNA FUI (lat.) și în acestea am avut rol însemnat – Vergiliu, „Eneida”, II, 6. Astfel începe Enea relatarea Războiului troian. Cuvintele indică participarea totală a unei persoane la frământările epocii.
14. Apud, Romulus Seișanu, Take Ionescu, Omul, ideile și faptele sale, Editura Ziarului Universul S.A, București, 1930, p. 349.
Adaugă un comentariu