AFnews2. Geopolitica marilor puteri, interesul național al românilor și percepția oamenilor politici I.I.C. Brătianu și Take Ionescu.
Banatul istoric a fost de la începutul Primului Război Mondial desemnat ca element al satisfacerii interesului național atît de către diplomaţia sârbă şi cît și de cea română. Liderii sîrbi şi-au propus ca obiectv principal în războiul purtat cu Puterile Centrale eliberarea popoarelor iugoslave de sub stăpânirea austro-ungară şi crearea unui stat al tuturor iugoslavilor, întins până la frontierele etnice iugoslave15. Oamenii politici români în cursul tratativelor secrete cu Antanta şi-au stabilit ca obiectiv pentru a intra în marele război eliberarea românilor aflaţi sub stăpânirea austro-ungară. Serbia şi România deveneau, astfel, state aliate contra Austro-Ungariei, dar, în acelaşi timp, competitori pentru Banat. Serbia considera că regiunea de câmpie a Banatului şi a văii Dunării, unde sârbii trăiau alături de alte etnii, i se cuvine, iar România revendica Banatul întreg. În tratatul de alianță semnat în ziua de 4/17 august 1916 de către România și Antanta, Banatul, în integralitatea sa, era menționat ca parte a statului român16.
Între România și Serbia a început o luptă pentru Banat care s-a desfăşurat prin presă şi activitate diplomatică în sensul obținerii sprijinului diplomatic al Marilor Puteri pentru realizarea idealurilor naţionale17.
Sîrbii au desfășurat o activitate febrilă. Au publicat lucrări de istorie și de geografie a Banatului în care prezentau punctul lor de vedere și au desfășurat o intensă campanie de presă în occident. În acest fel, au reușit să creeze o percepție eronată liderilor celor patru mari puteri în privința realităților demografice și a drepturilor istorice asupra Banatului. Românii au reacționat extrem de slab. Astfel, nu surprindea pe nimeni că în perioada neutralității, dar și în cea a beligeranței, România, în problema Banatului, a avut un sprijin sporadic și inconsistent din partea Franței, o mare reticență din partea Angliei, indiferență sau rea-credință din partea Italiei și o propagandă potrivnică din partea Rusiei. Una dintre explicații constă în lipsa de coerență și profesionalism în utilizarea noilor arme ale războiului modern, iar una dintre acestea era arma cuvântului. I.G. Duca explică acest eșec prin disprețul față de propagandă și nesocotirea presei „care au fost, de altminteri, întotdeauna, defecte de căpetenie”18 ale premierului I.I.C. Brătianu. Aceasta nu exclude divergențele dintre liderii români asupra modului cum trebuie să acționeze pentru a atinge obiectivele interesului național în privința deciziei pe care Marile Puteri trebuia să o ia în legătură cu Banatul la trasarea granițelor în Balcani. Adept al diplomației clasice, I.I.C. Brătianu „socotea că, întrucât problema Banatului era controversată între două țări mici, arbitrajul și verdictul marilor puteri era singurul mijloc de-a curma această controversă. Prin tratatul din 1916, el o curmă și o curmă cu toate garanțiile pe care un act internațional le putea da unui stat”19. Take Ionescu, dimpotrivă, considera că negocierile directe aveau greutate dacă sunt și bine reflectate în presa și propaganda timpului. De menționat că aceste divergențe și rivalități politice se purtau în limitele unei lupte politice duse cu respect și responsabilitate chiar dacă uneori limbajul depășea măsura. Partizanii lui Take Ionescu îi cereau „să răstoarne pe Brătianu” iar el le răspundea: „Lăsați-mă în pace, de Brătianu avem nevoie, fără el nu putem îndeplini idealul național, fiindcă pe Rege numai el îl poate convinge să meargă împotriva Germaniei. Eu aceasta n-o pot face!”20
Așadar viziunea diferită a celor doi oameni politici privind chestiunea Banatului la sfîrșitul primei conflagrații mondiale a fost cunoscută fiecăruia dintre ei încă de la începutul negocierilor dintre guvernul român și Antanta de la începutul anului 1915. Take Ionescu a aflat mai întîi de la Emil Costinescu că I.I.C.Brătianu va cere Banatul în totalitatea sa, iar peste cîteva zile însuși premierul i-a comunicat acestuia: „Că el cere Banatul întreg și nu înțelege să intre în acțiune fără ca aliații să nu recunoască drepturile noastre depline asupra teritoriilor românești din Ungaria”21. Take Ionescu a comunicat lui I.I.C. Brătianu să aibă grijă să nu „compromită interesele României”.22 Premierul român era convins că dacă oamenii politici naționaliști îi vor acorda sprijinul total se va putea obține Banatul în totalitatea sa. Serbia n-a obţinut de la Marile Puteri nicio garanţie scrisă privind revedicările ei naţionale, dar, spre deosebire de diplomaţia română, a continuat să lupte cu perseverenţă, în cursul anilor 1916-1918, pentru atragerea simpatiei opiniei publice şi a cercurilor politice şi militare aliate faţă de cauza naţională sârbă23.
Banatul, „sâmburele îndoielilor noastre” a devenit, astfel, din ianuarie 1919, subiectul unei bătălii diplomatice și mediatice armele confruntării fiind schimburile de idei, aprecierile de ordin istoric dar și rațiunile de ordin demografic și social-economic. Din nefericire, spre deosebire de partea iugoslavă, cea a României a acționat pe două fronturi. Unul oficial reprezentat de delegația guvernamentală în frunte cu primul ministru Ion I. C. Brătianu care s-a manifestat intransigent pentru ca reprezentanții Antantei să respecte clauzele contractuale asumate în vara anului 1916. Un altul oficios în care au acționat oamenii politici români, în mare parte din cei care se aflau în opoziție în frunte cu Take Ionescu. Aceștia au fost susţinătorii politicii tranzacţioniste, care militau pentru negocieri și compromis atât cu sârbii, cât și cu Antanta pentru soluţionarea celor două chestiuni delicate: Tratatul minorităţilor și chestiunea Banatului.24
Adepții lui Take Ionescu au susținut ulterior în cadrul unor dezbateri parlamentare care au avut loc pe marginea Protocolului bilateral româno-sârb, încheiat la Belgrad, în 24 noiembrie 1923, cu privire la câteva insule de pe Dunăre și la un schimb de comune între România și Iugoslavia că „Miza strategică și geopolitică a deciziei marilor puteri de a nu acorda României Banatul era aceea că acestea aveau interesul să aducă o contrapondere (prin Serbia) unui „regat de 17 milioane de locuitori, stabilit de-alungul unei căi de navigaţe enorme, care astfel va deţine accesul Europei către Orient, precum Ţările de Jos cu Rhinul deţin accesul către Occident.25”
Poate și aceste rațiuni de ordin geopolitic și geostrategic l-au determinat pe Take Ionescu ca încă de la sfârșitul anului 1918 să înceapă negocieri cu reprezentanții Serbiei pentru o împărțire a Banatului. Astfel pe 9 noiembrie 1918, în prezenţa a numeroşi oameni politici şi diplomaţi, Take Ionescu şi Octavian Goga ca reprezentanți ai Consiliului Naţional al Unităţii Române de la Paris își vor lua angajamente politice privind acceptarea unei împărţiri a Banatului între România şi Serbia. Au fost de faţă Nikola Pašić, geograful sârb Jovan Cvijić, istoricul şi publicistul scoţian Robert W. Seton-Watson, expertul american Stefen Bonsal, deputatul francez Auguste Gauvan şi nu în ultimul rând Sir Arthur Evans, în casa căruia a şi avut loc întâlnirea26. Premierul României I.I.C. Brătianu a prezentat în mai multe rînduri, începînd cu a doua decadă a lunii ianuarie 1919, revendicările României la Conferința de Pace27.
La 22 februarie 1919, în ultima intervenție privind chestiunea Banatului în fața reprezentanților marilor puteri încheia discursul său cu următoarele cuvinte: „Ori ne dați Banatul întreg, ori trageți hotarele fără concursul României; cu cît va fi mai rea frontiera cu atît mai bine. Istoria îmi va da dreptate”28. Chiar dacă poziția lui Brătianu n-a fost cartea cîștigătoare în fața marilor puteri în Conferința de Pace de la Paris demnitatea cu care a reprezentat interesele unui stat considerat putere minoră trebuie să rămînă în conștiința și memoria istorică a acestui neam!
Take Ionescu i-a imputat lui Brătianu, din interese care n-au fost niciodată cu adevărat clarificate, încăpăţânarea iraţională și păgubitoare pentru ţară în susţinerea așa-zisei rezistenţe faţă de pretenţiile marilor puteri și a politicii de intransigenţă. N-a fost doar această dispută politică pornită din viziuni geopolitice diferite pentru satisfacerea intereselor naționale a fost și o campanie mediatică de mari proporții atît în țară cît și la Paris pentru plecarea lui Brătianu din fruntea guvernului . La 8 iunie 1919, Take Ionescu i-a trimis regelui Ferdinand un lung Memoriu în care justifica poziția sa față de chestiunea Banatului și considera acțiunea delegației guvernamentale conduse de I.I.C. Brătianu drept o „altă mare greșeală este chestiunea cu sârbii” și că „pentru teritoriul occidental al Banatului se putea ajunge ușor la un compromis”30. Take Ionescu, potrivit apropiaților săi, era convins că nici măcar „Sfântul Paul dacă ar fi revenit pe pământ nu putea să îi dea României Banatul întreg: Nimeni pe lume n-ar fi putut să dea României Banatul întreg”31.
În opinia sa, Take Ionescu considera că Brătianu trebuia să priceapă mesajul din hotărârea conferinţei, care a aprobat României dreptul de a avea doar doi delegaţi, în timp ce Serbiei i s-au aprobat trei plenipotenţiari. Primul delegat al României – spunea Take Ionescu – trebuia să înţeleagă că situaţia era diferită faţă de anul în care a fost încheiată înțelegerea României cu Antanta lucru ce nu era în totalitate adevărat deoarece aici era vorba de o situație extrem de fluidă ca urmare a negocierilor oficiale și oficioase și a schimbărilor produse astfel în percepția celor care luau decizii.
Poziția lui Take Ionescu, în privința chestiunii Banatului, a fost criticată inclusiv de prietenii săi apropiați. Unul dintre aceștia a fost cunoscutul scriitor, publicist și om politic Sever Bocu care a cheltuit în cei doi ani cît a stat la Paris sprijinind cauza țării sale 600.000 de lei aur „pentru a apăra un hotar pe care alții îl pierdeau cu banii țării”.32 Despre Octavian Goga care a militat alături de Take Ionescu pentru împărțirea Banatului, Sever Bocu avea să noteze cu amărăciune: „a avut curajul trist pe care nu l-a avut nici un Sârb pentru teza lor, să spună că pretențiile noastre asupra Banatului întreg sunt exagerate”33.
Soarta Banatului a fost hotărîtă prin Tratatul de la Sèvres(din 10 august 1920) care s-a semnat între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi Polonia, România, Statul sârbocroat-sloven şi Statul ceho-slovac prin care au fost stabilite fruntariile între statele succesoare ale Austro-Ungariei, afară de Italia. Acest tratat completează tratatele de la Trianon şi Saint Germain, cu Ungaria şi Austria prin care se stabilesc în mod ferm şi irevocabil frontierele României cu Ungaria şi apartenenţa Bucovinei la România (20 octombrie 1920)34. Frontiera trasată de marile puteri au nemulțumit ambele state pentru că, de o parte și de alta a frontierei au rămas cîteva zeci de sate cu populație majoritar română/sîrbă și nu s-a ținut cont de factorii economici sau strategici care au fost luați în considerare în alte situații de construire a frontierelor pe continentul european.
———————————
15. Milenko Radomar Vesnitch, Les aspirations nationales de la Serbie, în La Paix des peuples. Revue internationale de l’organisation politique et économique du monde, nr. 3 din 25 martie 1919, pp. 398- 413.
16. Gheorghe Buzatu, August 1916: România în război(preliminarii diplomatice, din surse străine) in Memoria Arhivelor Saecullm, nr.5-6, 2005, p. 29.
17. Daniel Lazăr, Disputa româno-iugoslavă in problema Banatului, 1919-1923, in Cercetări Istorice, no. XVI, Iași, 1997, pp. 319-345.
18. I.G. Duca, Amintiri politice, vol.II, p. 36, citat de Ionela-Felicia Moscovici, La France et le Banat entre 1916-1919, les convultions de la guerre et la Paix, 2013, p. 80 , on line https://theses.hal.science/tel-01089688 accesat la 6 ian 2023.
19. I.G. Duca, op.cit., vol.I, p. 249.
20. Ibidem, p. 264.
21. Romulus Seișanu,op.cit., p. 271.
22. Ibidem.
23. A se vedea, Ionela-Felicia Moscovici, op.cit., în loc cit., pp. 122-144.
24. Ion Novăcescu, „Chestiunea Banatului” între politica naţională şi politică de partid. Mari polemici politice şi parlamentare(decembrie 1923), in Analele Banatului, S.N., Arheologie – Istorie, vol. XXI, 2013, p. 465.
25. Ibidem, p. 466.
26. Dr. Ionela-Felicia Moscovici, Destinul Banatului în 1918, în contextul prefacerilor politico-diplomatice din Capitala franceză, in ASTRA SABESIENSIS, An I, Număr 1, 2015, p. 162.
27. Vezi şi Margaret Macmillan, Făuritorii păcii. Şase luni care au schimbat lumea, Editura Trei, Bucureşti, 2018, pp. 23-25.
28. Apud, V.V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României. Nov.1919-Mart.1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1920, p. 139; Gheorghe I. Demian, Pentru Banatul robit. Istoricul tratativelor duse pentru obținerea Banatului sârbesc, (1914-1923), Timișoara, 1933, p. 12.
29. Ion Novăcescu, Linșajul mediatic in politica romaneasca. Ziarul Adevarul contra lui I.C. Bratianu, Editura Adevarul, București, 2013, pp. 244 – 248.
30. Constantin Xeni, Take Ionescu, Editura Tritonic, București, 2002, p. 190.
31. Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 31, din 5 ianuarie 1924, pp. 579 – 580.
32. Florian Bichir, Horia Dumitrescu, Sever Bocu(1874-1951). O viață-un ideal-un destin, RAO, București, 2022, p. 168.
33. Ibidem.
34. Dr. Mihai Milca, Construcţia geopolitică a Versailles-ului şi tribulaţiile României Mari (The geopolitical construction of Versailles and the tribulations of the Great Romania) in Revista Polis, vol.VII, nr. 2(24), 2019, p. 141.
Adaugă un comentariu