Acad. Ioan Aurel Pop, conferința inaugurală a ciclului „Conferințele Dalles ale Academiei Române”

Academia Română reia ciclul conferințelor cu public susținute la Fundația „Dalles“, după o întrerupere de 75 de ani. Conferința inaugurală a fost rostită de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. Cu acest prilej a fost prezentată o scurtă istorie a Fundației „Ioan I. Dalles“, precum și a edificiului cu același nume.
 
Construită între anii 1930-1932 de Academia Română, conform clauzelor testamentului Elenei Dalles, și confiscată abuziv în 1948 de către regimul comunist, celebra Sală „Dalles“ din București, edificiu reper în istoria culturală a capitalei, va beneficia începând cu anul 2023 de un program de conferințe și dezbateri structurat de Academia Română.

„E o onoare pentru mine să fac acest nou început. Cel vechi a fost de mult demult fracturat de alte sicope care s-au produs în anul 1948. Voi încerca să fac un elogiu al Academiei române și pentru că suntem într-o lume plină de disfuncționalități, o lume care ne copleșește cu răul, cu neîncrederea, cu lipsa de recunoștință, cu blamarea instituțiilor fundamentale ale acestei țări care au stat la temelia formării ei ca stat modern. Paul Valéry, care nu era foarte darnic în aprecieri, cum știți și care s-a stins din această viață imediat după al doilea război mondial, avea să spună cândva: „Într-o lume instabilă, în care puterea politică este subjugată absurdului și contingentului și angajată într-o luptă perpetuă pentru existență, o rezistență în fața grabei, a confuziei, a versatilității a pasiunilor reale sau simulate, este indispensabilă. Ne gândim la o insulă în care s-ar conserva cel mai bine cultura umană. Nu depinde decât de noi să aducem spre această magistratură ideală Academia Franceză.”

O magistratură ideală care să incumbe rezistența în fața răului.

Academia Franceză, după Paul Valéry, nu atinsese încă stadiul acestei magistraturi ideale a rezistenței, dar ar fi putut s-o facă și cum Academia noastră s-a fondat după modelul Academiei Franceze, mi-a făcut mare plăcere acest citat. Dar de unde vine, totuși, încrederea în academie, dacă e s-o luăm cu începutul, foarte pe scurt, trebuie să ne imaginăm grădina lui Academos din apropierea Atenei unde Platon și-a instalat școala sa flosofică numită Academia și unde, probabil, peripatetiza și el cu discipolii cum avea drag să spună celebrul său elev, mai târziu, Aristotel. Această academie a lui Platon a rezistat nouă secole și a dat naștere unei extraordinare emulații.

Academiile au fost reluate în Europa, cel puțin ca nume, la finele Evului Mediu și începutul epocii moderne, în timpul Renașterii târzii, deopotrivă ca școli înalte și centre ale erudiției. Cea mai vestită dintre toate, fondată în 1635 de cardinalul Richelieu, a fost și este Academia Franceză, cam pe la 1570 ’80, ’90, chiar și colegiile majore iezuite care au apărut ca ciupercile după ploaie în zona noastră de Europă, Europa Centrală, se chemau „academii”. Până nu demult, academiile erau, deși unii m-ar putea contrazice, de trei feluri: centre de erudiție înaltă de consacrare a valorilor intelectuale supreme dintr- un anumit loc, dintr-o anumită țară, dintr-un continent, în al doilea rând altele puteau să fie instituții de cercetare de nivel înalt, altele erau școli superioare asimilate universităților. De pildă, când în 1581 s-a întemeiat Colegiul Major iezuit din Cluj (Klausenburg, Kolosvar, Claudiopolis mai târziu, cu nume contrafăcut) se spune că se bucură de aceleași drepturi și îndatoriri ca și academiile similare din Franța, Germania, Italia și Spania.

Sigur că n-a apucat să se bucure dar putea acorda toate cele trei titluri specifice unei instituții academice. Astăzi, pentru publicul larg și neinstruit, academiile sunt orice: de la Academia lui Hagi până la academiile de frumusețe. Academia Română însă, în calitatea sa de cel mai înalt for științific și cultural al României, for cărei reunește personalitățile de prim rang din țară și străinătate din toate domeniile creației intelectuale, are, prin lege și prin vocație, menirea de instituție unică a țării noastre. Acest lucru e înțeles tot mai puțin. Cele trei rosturi funda mentale ale Academiei Române, consacrarea celor mai înalte personalități din toate domeniile, desfășurarea unor activități de vârf în cercetarea științifică și creația culturală și în al treilea rând, pregătirea și acordarea titlurilor de doctor și habilitat, această a treia sarcină sau al treilea obiectiva la Academiei s-a adăugat mai târziu, plasează instituția noastră pe fundalul unei tradiții care vine din secolul al XIX-lea și care marchează profund prezentul și pregătește, într-un mod competent, viitorul.

Această nouă instituție (Academia Franceză e fondată la 1600, a noastră la 1800) cam asta a văzut și Titu Maiorescu când a făcut teoria formelor fără fond, deci Academia noastră fondată la 1866, a fost, de la începuturile ei, erudită, dar a fost și națională, enciclopedică și activă în societate. A fost națională, nu e singura instituție națională din această parte de Europă sau declarată națională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spațiul românesc, iar înțelesul termenului de „națiune” e cel specific Europei centrale, cam cum l-a gândit Herder, prin urmare la noi nu se confundă națiunea cu toți oamenii din granițele unui stat. Națiunea e o noțiune culturală și pentru noi și pentru polonezi și pentru unguri și pentru ucraineni și pentru alții mulți.

În Franța știți că e o națiune politică, oricine trăiește în interiorul granițelor statului francez și are documente de francez, e francez. La noi, însă, națiunea a avut acest înțeles extraordinar și i-a cuprins pe toți românii, ceea ce înseamnă că, la fondarea ei, personalități trebuie să zic din Moldova și Țara Românească dar primii primiți au fost din Transilvania și din Banat și din Crișana și din Maramureș și din Bucovina și doi români de la sud de Dunăre și abia când s-a făcut prima adunare efectivă în 1867 au fost toți inclusiv din Basarabia care fusese înstrăinată din 1812. În 1879, Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut național sub numele de Academia Română: „Persoană morală și independentă în toate lucrările de orice natură”, denumire și accepțiune care s-au menținut apoi, neîntrerupt, până astăzi cu excepția perioadei 1948-1989. Academia, deci, în acea perioadă pe care n-am s-o evoc în detaliu, nici nu îmi face plăcere, Academia a primit, pe lângă denumirea de Academie și numele statului român și s-a chemat Academia Republicii Populare Române și, după 1965, Academia Republicii Socialiste România iar în 1990 a revenit la denumirea ei firească: Academia Română.

Pe când Academia Română avea peste jumătate de secol de viață, România întregită abia se năștea. Atunci, într-o ședință solemnă a instituției noastre, la 14 mai 1919, Nicolae Iorga remarca marea schimbare pregătită și înfăptuită de către Academie: „Pentru întâia oară, membri Academiei Române care vin să participe la lucrările ei închinate, în cea mai mare parte, cunoașterii limbii și trecutului românesc, n-au trecut granița.” Deci, pentru prima oară în istoria Academiei, la 1919, membrii Academiei n-au trecut granița. „Când urmașii își vor închipui România Mare, cum zugravii vechi înfățișează fundațiunile sfinte de pe vremuri purtate pe mâinile ctitorilor, în dreapta va sta, în locul Domnului ziditor Regele Ferdinand, șef de oaste biruitoare, la stânga, însă, unde apare în smerite haine mohorâte vlădica pregătitor, sfătuitor și consacrator, cerem un loc, cerem acest loc din stânga pentru cărturarul român, propovăduitor neobosit, de-a lungul secolelor, al unității naționale.”

Academia Română întruchipează prototipul cărturarului român elogiat de Iorga și se află între cele câteva instituții de căpătâi care au ctitorit România. De aceea, marele istoric socotea Academia drept o fondațiune sfântă și o asemuia cu una din acele biserici care au tablouri votive așa de frumoase. Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituțiilor de cultură ale țării, vitregiile regimului totalitar cu ingerințe care s-au manifestat pe deplin. Au fost excluși în 1948, din Academie, 98 de membri corespondenți și de onoare considerați, datorită gândirii, operei și convingerilor lor politice, unii dintre ei ctitori ai României de la 1918, drept„ neadaptabili” noilor orientări ale culturii și ostili regimului comunist. Epurări multe s-au făcut și în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei. Atunci Lucian Blaga, membru al Academiei, a fost declarat cercetător la Institutul de istorie și Științe Sociale, cum se chema atunci, din Cluj și pus să cerceteze secolul al XVIII-lea. A ieșit o carte minunată: „Gândirea românească în secolul al XVIII-lea”.

Totodată, proprietățile Academiei, în anul 1948 și imediat după, au fost confiscate, inclusiv proprietățile care făceau parte din fundații cum era Fundația Dalles.

Academia e o alcătuire omenească, și, prin urmare, ea are toate calitățile și defectele unor asemenea creații imperfecte. Cu toate acestea, are și a avut o anumită unicitate bazată pe independența spiritului creator al elitei intelectuale de cel mai înalt nivel, elită pe care o reunește sub cupola ei.

Mulți dintre colegi îmi vor reproșa că sunt prea optimist și că laud prea mult instituția. Unii au declarat că între 1948 și 1989, instituția a fost sluga regimului cu toate variantele lui care s-au succedat de la perioada stalinistă, dictatura proletariatului și cum se numește perioada în literatură, „obsedantul deceniu”, trecând prin „socialismul cu față mai umană”.
Din ’65 până până în 1980 și apoi în perioada ultimilor 10-15 ani din timpul lui Ceaușescu, în toți acești ani, Academia n-a fost egală cu sine dar s-a străduit și în mare parte a reușit să rămână o instituție-reper a țării și foarte puțini savanți contrafăcuți au pătruns în ea, cu alte cuvinte după ce a fost în primejdie mare, în 1948, când a fost, practic, desființată și reînființată în perioada’ 74-’89, ea n-a mai primit niciun membru n-a mai avut voie să primească după primirea Elenei Ceaușescu. N-a mai avut voie să primească niciun membru în rândurile ei vreme de 15 ani. Regimul înființase o altă academie paralelă de științe sociale și politice care trebuia să urce în prim plan și să preia institutele și le- a și preluat în mare măsură iar instituția noastră în acest 15 ani trebuia să moară biologic.

Academia a încercat să-și îndeplinească menirea de la fondare, apărarea limbii și literaturii, a istoriei, a etnografiei, folclorului, artelor plus științele fundamentale care deveniseră parte componentă a culturii. A încercat să-și îndeplinească menirea chiar în acele condiții și dacă vă uitați la lista membrilor și chiar la lista miniștrilor învățământului de atunci o să vedeți că erau mari savanți. Academia n-a reușit toate obiectivele de pildă să obțină o recunoaștere unanimă, în Țara Românească, a normelor ortografice și ortoepice ale limbii române, ceea ce e un păcat pentru limba noastră.

N-a reușit să-i convingă pe unii diriguitori politici că adevărul istoric, chiar dacă e combătut astăzi și chiar dacă pentru unii nu mai are conținut, el există, așa relativ cum e el chiar dacă opinii discordante au fost și vor fi totdeauna și n-a reușit să-i convingă pe unii diriguitori că totuși Institutele Academiei Române sunt în prim-planul vieții științifice românești, în primul rând cele din științele fundamentale și tehnice unde se pot măsura lucrurile mai bine, în domeniul medicinei, biologiei, dar și în științele slabe, povestitoare, cum sunt ale noastre, ale celor trei de aici de la masă, științe sau discipline care sunt supuse mai mult vânturilor sorții și câteodată dărâmate ca un arbore falnic, dar revin pentru că omul are nevoie de așa ceva. Academia nu promovează, deci, numai valori științifice, estetice sau filozofice ci și valori morale, democratice, deontologice. Scopurile cercetării nu ne pot fi indiferente deoarece experiența istorică din toate timpurile arată cum admirabile invenții care puteau să schimbe în bine viața oamenilor, au ajuns să fie folosite în scopuri distructive, odioase și inumane. Pentru prevenirea unor astfel de derapaje, toate programele de cercetare și creație ale institutelor și centrelor Academiei au și trebuie să aibă, în prim plan, binele oamenilor al omenirii și pentru că România e o parte a omenirii, binele românilor și al României. ”