Foaia Românească: Samuel Domokos, Povestitorul Vasile Gurzău (fragment)

„Îmi aduc bine aminte despre aceste împrejurări. Era în 1958, când odată, la un seminar de la universitate, am vorbit despre bogăția folclorului românesc și despre influența lui asupra literaturii. Unul dintre studenții mei, Mihai Cosma – în prezent lector al Institutului pedagogic din Seghedin – a cerut cuvânt și mi-a atras atenția asupra unui țăran din satul lui, pe nume, Vasile Gurzău. Ocupându-mă cu folclorul românesc, mai ales cu problema baladelor haiducești românești în comparație cu cele ale popoarelor învecinate, această înștiințare m-a entuziasmat, și la sfârșitul anului școlar, m-am dus la Micherechi, la părinții lui Mihai Cosma, cerând cazare pentru o săptămână. În sat l-am cunoscut pe Gheorghe Dulău, învățător la școala generală, l-am căutat și l-am rugat să mă ducă la Vasile Gurzău ca să fac cunoștință cu el și să-l rog să-mi povestească din basmele lui.

A fost o zi frumoasă de iunie, când țăranii din sat s-au îndeletnicit cu căratul fânului. Când am intrat în curtea lui Vasile Gurzău – cam pe la orele 11 – el a fost în vârful carului şi descărca fânul în mijlocul curții împreună cu fiul său, Mihai, cu care el a locuit împreună în casa din Népköztársaság ut 16. Gheorghe Dulău i-a spus cine sunt și pentru ce am venit la el.
Vasile Gurzău s-a uitat cu curiozitate la magnetofonul meu mare, marca „Erkel”, și a spus: „– Adecă dumneata iești ťiar dîn Pesta? Și ce vrei să faci cu poveștile mele? Vrei să le pui în ziar?
– Vreu să fac o carte din basmele dumneavoastră, ca să le citească și alții, pentru că am auzit că ele sunt foarte interesante.

– D-apoi, domnule, nu știu ce să spun la asta. Poveștile mele nu merită atâta, sunt niște prostii țărănești, de ce să le citească alții. Nu merită ele asta!”

Am avut impresia că vorbește astfel despre poveștile lui mai mult din modestie și am început să laud poveștile lui, spunând că el este cel mai cunoscut și recunoscut povestitor în Micherechi. La aceste cuvinte, părea că se răzgândește și-mi va povesti. Dar a rămas consecvent și mi-a spus următoarele: „Cum vrei dumneata, în munca acesta mare de vară ieu să-mi pierd timpul cu poveștile mele? Acestea sunt pentru iarnă, când omul n-are de lucru, dar nu acuma, când ai atât de lucru!”

Auzind discuția noastră, soția povestitorului, din fundul curții, s-a repezit spre noi și a început să strige către mine: „De ce nu dați pace bărbatului meu să lucreze?
Cum credeți că iel lasă munca lui pentru prostii? Nici vorba nu poate să fie despre asta. Mai bine dacă îi dai pace soțului să lucreze și ieșiți din curte! Căutați pă alții care au timp să se ocupe cu astfel de prostii!”

Mirat de comportarea aceasta a soției povestitorului, înainte de a ieși, i-am spus lui Vasile Gurzău: „Înțeleg că acuma nu aveți timp ca să-mi povestiți, da vă rog, veniți seara la Cosma Ghîțului, unde stau.”

Gurzău nu mi-a răspuns nimic, dar, din tăcerea lui, Gheorghe Dulău a dedus că va veni el seara să povestească. Și într-adevăr, spre marea mea bucurie, seara, pe la ora 9, a intrat în curtea lui Cosma Ghîțului și zâmbind mi-a spus: „No, domnule, am venit să văd ce vrei să faci dumneata cu mașina asta!” Țăranii din casele apropiate, vâzând pe Gurzău că vine la mine, s-au adunat în casa lui Cosma Ghîțului ca să-l asculte pe Gurzău. Vasile Gurzău s-a bucurat foarte mult că s-au adunat atâți țărani ca să-l asculte și m-a întrebat zâmbit: „No domnule, am venit să văd, ce vrei să faci dumneata cu mașina asta? Ieu încă n-am văzut drăciie ca asta! Da asta vorbește, cum vorbesc ieu, odată cu mine?”

I-am explicat pe scurt cum funcționează mașina, dar văzând că nu prea înțelege ce-i spun, am adăugat să n-aibă grijă de mașină și să povestească țăranilor ca și de altă dată.
A urmat apoi o discuție între noi: care să fie basmul întâi pe care îl va spune? La urmă ne-am înțeles că va povesti basmul despre Împăratul Verde.

După ce și-a început povestea, am observat că este un bun și talentat povestitor cu însușiri rare: știe să creeze legătură cu cei care îl ascultă: aproape retrăiește episoadele mai dramatice ale basmului, încât se întristează la moartea vreunui erou. Și încă ceva din însușirile lui caracteristice: povestind evenimentele basmului, el face gesturi largi și are o mimică expresivă, ca și un bun actor când redă o situație caracteristică.

Succesul basmului povestit a fost mare: ascultătorii îi puneau pe urmă întrebări în legătură cu basmul, ba chiar l-au rugat să povestească din nou unele episoade interesante din basm.
A fost deja aproape la miezul nopții când Vasile Gurzău și-a luat rămas bun de la mine cu promisiunea că va veni și în seara următoare.

Astfel s-au petrecut serile în fiecare zi din săptămâna aceea…”

(Fragment din Samuel Domokos: „Povestitorul Vasile Gurzău”, apărut în publicația „Din tradițiile populare ale românilor din Ungaria 1983”, Editura Didactică, Budapesta, 1984, p. 49 – 51)