AFnews(fragment din interviul acordat de scriitoarea Cleopatra Lorințiu lui Ionuț Vulpescu în AVANGARDA)
(Poeții Gheorghe Tomozei și Cleopatra Lorințiu)
„Gheorghe Tomozei mă intimida pentru că îl avusesem în lista de lecturi obligatorii de la școală”. Cum a început prietenia cu Cleopatra Lorințiu?
Ionuț Vulpescu: Cum l-ați întâlnit pe Gheorghe Tomozei?
Cleopatra Lorințiu: L-am întâlnit la Casa Scriitorilor cu câțiva ani buni înainte de a fi, l-am întâlnit în ’77, cam așa.
I.V.: În 1976 mă nășteam eu…
C.L.: L-am întâlnit foarte special, așa, avea un mister al lui, purta o haină de velur, era un poet pe care îl respectam, și mă intimida faptul că îl avusesem în cărțile de lectură de la școală. Asta era foarte intimidant.
O prietenie care a culminat cu o căsătorie, o dragoste care a rămas printr-o legătură umană și profesională. De ce Cleopatra Lorințiu și Gheorghe Tomozei au publicat un album Labiș nesemnat?
I.V.: Era canonic.
(Gh. Tomozei cu Nicolae Labiș)
C.L.: Și am comunicat, am scris o cronică despre cartea de iubire, apoi o cronică despre altă carte a lui, ne vedeam prin redacții, pe la Casa Scriitorilor, am fost amici, ca să zic așa, ani de zile. Când, la un moment dat, ne-am apropiat, și în 1986 ne-am și căsătorit. Foarte ciudat, într-adevăr. A fost o întâmplare a vieții deosebită, interesantă. Deși după aceea ne-am separat, dar asta nu a impietat cu nimic, prietenia a continuat. Ne vedeam, vorbeam, ne contraziceam, ne-am luptat să scoatem un album, Nicolae Labiș, împreună. Albumul acesta a apărut, într-adevăr, nesemnat. Există un album, Nicolae Labiș, splendid făcut, într-adevăr, apărut sub egida Uniunii Scriitorilor, care din cauza unor rivalități, lupte, nepotriviri, a apărut nesemnat. Am avut tot felul de experiențe nefericite.
I.V.: La sfârșitul anilor ”80.
C.L.: În 1988 a apărut. O să vi-l dau, mai am un exemplar, am reușit să îl găsesc la anticariat.
I.V.: Facem o reparație, să spunem acum autorii acestui album.
C.L.: Autorii, deci e o carte care se numește Nicolae Labiș, album memorial, deci e un cărțoi, inițial trebuiau să fie patru autori, noi doi, Margareta, sora poetului, și Nicolae Cârlan, care e un mare specialist în Labiș de la Suceava. Și lucrurile au evoluat. Am rămas apoi numai noi doi, și până la urmă nu a mai rămas niciunul. A apărut așa, am dat-o anonimă, mai apar pe ici colo inițialele noastre. G.T., C.L.
O căsnicie cu „victime” celebre. Cleopatra Lorințiu: „Pe hârtie am fost mai mulți ani împreună, în realitate am fost mai puțini”
I.V.: Ați devenit prieteni și după aceea v-ați căsătorit.
C.L.: Da!
I.V.: Câți ani ați fost împreună?
C.L.: Pe hârtie, am fost mai mulți, în realitate am fost mai puțini. Am trăit, apropo de victimă, am fost niște victime amândoi, pentru că demolarea casei în care Tom trăia, în care trăiam toți, mama lui nu avea pensie, Tom avea o pensie de jumătate de normă, de boală, eu nu am aveam serviciu, și aveam un copil mic, trăiam la limita supraviețuirii. Pe acest fundal vine demolarea casei, care era pe strada Cluceru Udricani 6. Ei, la această chestie, niciun cuplu nu rezistă, ca să fim sinceri. El era și foarte demn. De ce avea o pensie atât de mică? Pentru că el a făcut Școala de Literatură Mihai Eminescu, a debutat foarte repede, pe la 17-18 ani, a fost în aceeași perioadă împreună cu Labiș, la această școală, împreună cu mulți alți oameni deosebiți, îi știți pe toți…
De ce în familia Tomozei-Lorințiu, singurul venit a fost o pensie de jumătate de normă a poetului?
I.V.: Unii dintre ei ar trebui pomeniți: Radu Cosașu, Nicolae Țic, Fănuș Neagu, o să vreau să discutăm puțin despre școala de literatură, mai cu seamă că este actualul sediu al PSD, din Kiseleff 10.
(Nichita Stănescu și Gh. Tomozei)
C.L.: Am o fotografie de atunci, din perioada în care erau ei, și am rememorat foarte multe, împreună cu o doamnă, care se numea atunci Maria Găitan, și care are și ea 90 și ceva de ani, am descoperit-o în Israel. S-a căsătorit cu cineva de origine evreiască și a emigrat în Israel. În primul rând că e foarte lucidă și își amintește cu amănunte tot ce s-a întâmplat atunci. Dar să revenim la Tomozei, să înțelegem de ce nu avea el mijloace de subzistență. Având Școala de literatură, imediat a intrat la Tânărul scriitor, intrase la revistele respective, publicase deja prima carte în ’57, și de atunci, carte după carte, era în succes. Numai că legea învățământului a făcut ca această școală de literatură, care dura doi ani, să nu mai fie recunoscută ca facultate. Deci toată viața Tomozei a fost un om care nu a avut facultate. Nu avea dreptul să ia salariul respectiv, deși era redactor șef la revista Argeș, să zicem, sau prin alte părți, sau secretar de redacție la Cinema. Nu putea, așa era legea. Și atunci, lucrurile mergând așa, era un fel de muncitor necalificat, așa a fost acest scriitor care a publicat 68 de cărți în timpul vieții, numai ale lui, nu mai vorbim de edițiile pe care le-a îngrijit, din alți scriitori, începând cu Labiș și terminând cu Nichita Stănescu. Asta a fost povestea noastră materială. El era obligat să scrie în fiecare zi la Informația Bucureștiului, sau la diverse alte reviste, se chinuia să aibă o rubrică, să putem supraviețui, eu fiind în perioada în care efectiv nu puteam fi angajată, eu eram oaia mult mai neagră decât el. Dar și el era o oiță mai neagră pentru că nu reușea mai mult. Am trecut prin niște mari griji de genul acesta.
I.V.: El a avut Școala de literatură, într-adevăr, absolvită de scriitori importanți, Labiș însuși, prietenul lui. Are Sadoveanu o vorbă…
C.L.: „Labiș e aici?”
Fosta Școală de Literatură din Kiseleff, actualul sediu al PSD
I.V.: Asta, și mai zice ceva: „Domnilor, nimeni nu iese din această clădire mai talentat decât a intrat”.
C.L.: Așa este.
I.V.: Actualul sediu al PSD din Kiseleff 10. Despre Tomozei am citit o vorbă într-o ediție pe care ați îngrijit-o în urmă cu ceva ani, Fragmentarium, unde este și o parte din publicistica lui, de la Literatorul, vorba prietenului lui, Fănuș Neagu: „îl iubesc pe Gheorghe Tomozei pentru că nu face parte din categoria oamenilor care intră cu capul gol în ploaie, și ies cu pălăriile arse de soare!”
C.L.: Ăsta-i Fănuș! Avea o imaginație extraordinară.
I.V.: Și îl cunoștea. Un fel de carte cu prieteni.
C.L.: Mi-l amintesc!
De ce a plătit scump Gheorghe Tomozei pentru independența lui? Cleopatra Lorințiu: „Nu a fost atașat de grupări”
I.V.: Ce înseamnă nu intra cu capul gol în ploaie și nu ieșea cu pălăriile arse de soare?
C.L.: Avea o linie a lui. Și-a păstrat tot timpul această independență, pe care a plătit-o din plin. Nu a fost atașat de niște grupări, de niște lucruri, și-a păstrat rangul, ca să zic așa. El zicea că e copil sărac, era copil sărac într-adevăr, nu știa cine fusese tatăl lui, mama lui fusese spălătoreasă. Îl crescuse, copil fiind, la leagănul Sf. Ecaterina din București, cu prețul laptelui cu care alăpta copiii care erau acolo. Și toată această poveste a copilăriei lui, de copil sărac, l-a făcut să fie dârz și să nu își vândă sufletul. Recitesc unele din cărțile lui acum, și după părerea mea, cea mai importantă, dar iarăși, este discutabil ceea ce spun, nu eu judec, este Plantația de fluturi. Este o carte de eseuri extraordinară, de o finețe și de o bogăție a limbii, și de un respect față de cultură… el mai scrisese de pildă, Manuscrisele de la Marea Neagră. Tomozei e foarte interesant în proză. Foarte interesant în proză, și era interesant și în’ 63, când scria despre actori, actrițe, regizori și operatori, carte pe care mă lupt, de 22 de ani, după cum bine știți, să i-o scot, și pe care am intitulat-o Tomozei iubea filmul. O carte fără noroc, dar poate că cine știe, la un moment dat se schimbă norocul. Știți cum e și cu vacile albe, vacile negre…
I.V.: Tomozei a scris și una dintre cele mai frumoase cărți despre Eminescu. Eu aveam câțiva ani când am citit-o.
C.L.: Ah, Miradoniz!
I.V.: Cartea Miradoniz. Aveam câțiva ani, e una dintre primele cărți pe care le-am citit, și e un Eminescu atât de frumos, în carne și oase! E un om! Nu e acel Eminescu, la care ne raportăm doar de 15 ianuarie. O carte atât de frumoasă, mult peste romanul lui Cezar Petrescu.
C.L.: Miradoniz este o carte pentru copii, și acum, revenind, ca o buclă, pentru că văd că se apropie sfârșitul întâlnirii noastre…
I.V.: Nu. Nu știm când se termină…
C.L.: Nu știm?! E și asta o carte pentru copii. Da!
Premoniția lui Tomozei: DMT. Dacă mai trăiesc…
I.V.: Mai am o amintire. A venit la un moment dat la Târgoviște. În 1993 sau 1994. S-a întâlnit cu elevii de la Școala Normală, care erau premianți, pasionați de literatură, și îmi amintesc o întâlnire extraordinară. Foarte distins, un estet! Un om care avea o frază impecabilă, l-a și întrebat cineva: De ce vă semnați așa? Începuse să se semneze la finalul articolelor, așa cum scria Tolstoi, D.M.T., „dacă mai trăiesc”. De ce semna așa? Simțea ceva?
C.L.: Da, simțea. El era bolnav, nu a fost o boală supravegheată bine, el era cardiac, și de inimă a și murit. Venind într-o zi de 31 martie, fusese la Reșița, cred. Unde în vestul țării, la o aniversare Nichita. Cred că ați citit poezia aia a lui, scrisă cu mult înainte.
Cleopatra Lorințiu: „Îl obseda ziua de 31 martie, ziua de naștere a lui Nichita”. Tomozei avea să moară la aceeași dată
I.V.: Sigur!
C.L.: 31 martie, care îl obseda, era ziua de naștere a lui Nichita, și avea să fie ziua lui de plecare din lumea asta. Nebănuitele coincidențe. Eu nu cred că există coincidențe. Cine zicea? Sunt momente în care Dumnezeu ne face cu ochiul.
I.V.: Anul acesta e și un an aniversar Nichita, sunt 90 de ani!
C.L.: Nu mi-l pot imagina pe Nichita bătrân.
Mărturii inedite: „Tomozei a fost mai prieten cu Labiș după ce Labiș s-a stins”
I.V.: Ei au fost doi mari prieteni, Nichita Stănescu și Nicolae Labiș. Cum s-a dus spre cei doi? Sau ei au venit spre el și nu spre altcineva? Din Școala de Literatură și, în general, din universul literaturii.
C.L.: Nicolae Labiș era unul dintre prietenii lui, erau amici ca niște tineri de 19 ani, dar nu a fost cel mai bun prieten. Labiș reușea să genereze un soi de fascinație. Toată lumea îl iubea pentru că într-adevăr era genial și impresionant, și nedreptatea morții lui l-a făcut pe Tomozei să îi revigoreze imaginea, pentru că atunci când un scriitor se duce, dacă după aceea nu apar ediții, nu apar lucruri despre el, nu sunt cărți, dispare poetul. Practic, Tomozei a fost mai prieten cu Labiș după ce Labiș s-a stins. Erau amici, pur și simplu. Marele prieten al lui Labiș era Covaci, și era Portic, era Andrițoiu, dar ce poți să spui despre niște tineri care aveau atunci 19 ani? Acum facem un fel de istorie literară. Excavăm niște lucruri care atunci aveau importanța pe care o aveau pentru niște adolescenți. Dar acesta era Rimbaudul nostru, adolescentul de geniu. Asta a fost cu Nicolae Labiș. Tom a fost foarte bun prieten și cu familia și s-a luptat vreme de 30-40 de ani, pentru memoria lui Nicolae Labiș. În privința lui Nichita, ei s-au cunoscut în frumoșii ani ’60, a fost o atracție reciprocă. Erau foarte diferiți unul de altul. Sunt posesoarea multor semne din prietenia asta, care a fost o prietenie foarte adevărată și foarte frumoasă. Nichita avea foarte mulți prieteni, e greu de spus cel mai bun prieten. Prietenia lor era una literară și nu extraordinar de asiduă, dar a fost una creativă. Dar cum să zic, s-au sprijinit ca minte unul pe celălalt. Iar moartea lui Nichita a fost într-adevăr, pentru Tom, o mare, mare lovitură. În anul următor, 1984, au și scos primul album memorial, Nichita Stănescu, la care au muncit zi și noapte. Aveam capacitatea de a se dedica întru totul unei idei.
Nichita, tot mai amintit, Tomozei, tot mai uitat?
I.V.: Spuneți într-un eseu, cine ar vrea să își amintească azi de Nichita și de Tom, care sunt amândoi așezați pe un colț de stea? E tristețe în această întrebare. Eu cred că sunt mulți oameni sau în orice caz, de cei care iubesc cu adevărat literatura română, cred că această generație extraordinară a lor ar merita.
C.L.: Cred că citați dintr-un articol scris în perioada anilor ’96-’97, când Nichita era atacat în presă, dacă îmi aduc eu aminte bine, și de acolo amărăciunea mea. Și în care Tomozei era complet uitat. Era reflectarea unei stări de spirit. Lucrurile se așază în timp și dimpotrivă, constat acum că Nichita e din ce în ce mai pus în lumină, și mă bucur mult pentru asta, pentru că e un mare poet, un creator de lume și prin el literatura română a sărit din ceva în altceva.
Pariul lui Gheorghe Tomozei: a fost moartea lui Labiș premeditată?
I.V.: Gheorghe Tomozei credea că moartea lui Nicolae Labiș nu a fost una naturală?
C.L.: Nu, nu, acolo, cum să spun, Moartea unui poet este prima carte gen reportaj modern. un fel de docudramă, în care el adună toate mărturiile, sigur, pune accent, în măsura în care se putea, și pe nefericirea și situația complicată în care era Labiș înainte de acest moment, moment nefericit, asupra căruia nu există însă prea multă lumină. Există, dacă vă amintiți, mărturiile balerinei cu care era Labiș, ale persoanelor care erau în tramvai, în ziua aceea nefericită, în dimineața aceea geroasă, și nu, nu… Ideea accidentului este evocată până la urmă în carte, numai că Tomozei nu dă verdicte. El colecționează texte scrise de alții și le interpretează, sau pune comentarii între ele, alcătuind o poveste despre acest moment, în care se poate să ne fi influențat foarte mult mersul vieții literare. Ia imaginați-vă un Labiș de 30 de ani, de 40 de ani, nu putem ști spre ce ar fi mers.
I.V.: Sau un Labiș care putea trăi și astăzi.
C.L.: Sau un Labiș care putea trăi și astăzi, da.
Adaugă un comentariu