AFnews
Academia Română, instituție fondată la 1 aprilie 1866, a fost de la începuturile ei erudită și savantă, dar și națională, enciclopedică și activă în societate. A fost națională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spațiul românesc. Libertatea națiunii era atunci o valoare fundamentală a Europei. Conform decretului de înființare, cei 21 de membri fondatori erau personalități marcante din România timpului și din teritoriile românești aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina), țarist (Basarabia) și otoman (din rândul românilor din Peninsula Balcanică). A fost enciclopedică, fiindcă a primit în rândurile sale specialiști în diferite domenii ale cunoașterii. A fost activă social, fiindcă i s-a cerut de la început de către comunitatea românilor să fie o prezență vie în viața publică. În acest sens, Academia și-a asumat rolul de consacrare a valorilor intelectuale de prim rang, de coordonatoare a științelor și artelor și de factor de echilibru în funcționarea și dezvoltarea României.
În 1879 „Societatea Academică Română” a fost declarată, printr-o lege specială, „institut național”, sub numele de Academia Română – „persoană morală și independentă în toate lucrările, de orice natură” –, denumire ce s-a menținut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” și numele statului român, figurând astfel ca „Academia Republicii Populare Române” (în intervalul 1948-1965) și „Academia Republicii Socialiste România” (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradițională, de Academia Română.
Pe când Academia Română avea cu puțin peste o jumătate de secol de viață, România întregită abia se năștea. Atunci, într-o ședință solemnă a instituției noastre, la 14 mai 1919, Nicolae Iorga remarca marea schimbare, pregătită și înfăptuită și de către Academie: „Pentru întâia oară, membrii Academiei Române care vin să participe la lucrările ei, închinate în cea mai mare parte cunoașterii limbii și trecutului românesc, n-au de trecut granița […]. Când urmașii își vor închipui România Mare, cum zugravii vechi înfățișează fundațiunile sfinte de pe vremuri, purtate pe mâinile ctitorilor, la dreapta va sta, în locul domnului ziditor, regele Ferdinand I, șef de oaste biruitoare; la stânga însă, unde apare în smerite haine mohorâte vlădica pregătitor, sfătuitor și consacrator, cerem un loc, cerem acest loc din stânga pentru cărturarul român, propovăduitor neobosit, de-a lungul secolelor, al unității naționale”. Academia Română întruchipează astfel prototipul „cărturarului român” – elogiat de Iorga – și se află între acele câteva instituții de căpătâi care au ctitorit România. De aceea, marele istoric socotea Academia drept o „fundațiune sfântă”, aidoma unei biserici.
Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituțiilor de cultură ale țării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerințe s-au făcut simțite din plin. Astfel, în 1848, au fost excluși din Academie 98 de membri titulari, corespondenți și de onoare, considerați, datorită gândirii, operei și convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii și ostili regimului comunist. Mulți au fost arestați, iar dinte ei, unii au murit în închisorile comuniste. Epurări s-au făcut și în rândurile cercetătorilor din institute. Totodată, proprietățile Academiei au fost și ele supuse naționalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de fundații, de unele colecții de documente, monede, piese arheologice și opere de artă, transferate abuziv altor instituții și recuperate parțial după 1989. Între anii 1974 și 1989, i s-a interzis Academiei să mai primească noi membri, i s-au răpit institutele, așezământul urmând să moară prin extincție biologică.
Soarta a voit altminteri și Academia a renăscut.
Paul Valéry (1871-1945), care nu era prea darnic în aprecieri, avea să scrie cândva: „Într-o lume instabilă, în care puterea politică este subjugată absurdului și contingentului și angajată într-o luptă perpetuă pentru existență, o rezistență în fața grabei, a confuziei, a versatilității, a pasiunilor reale sau simulate este indispensabilă. Ne gândim la o insulă în care s-ar conserva cel mai bine cultura umană! Nu depinde decât de noi să aducem spre această magistratură ideală Academia Franceză”. Mutatis mutandis, noi credem că această magistratură ideală poate să fie îndeplinită în societatea românească de către de Academia Română.
Academia Română este o alcătuire omenească și, prin urmare, ea are toate calitățile și defectele unor asemenea creații imperfecte. Cu toate acestea, Academia Română are și a avut în toată existența ei o anumită unicitate, bazată pe independența spiritului creator al elitei intelectuale de cel mai înalt nivel, elită pe care o reunește sub cupola ei. Academia are obligația morală de a cultiva valori, virtuți și încredere în forța creatoare a omului, a națiunii și a națiunilor.
Adaugă un comentariu