Alexandru Ghișa: Lebăda neagră de pe Balaton – Viktor Orbán şi o obsesie asumată

Lebăda neagră de pe Balaton – Viktor Orbán şi o obsesie asumată Editura CREATOR / Grup LIBRIS, Braşov, 2023

Volumul coordonat de Romeo Couţi este un demers jurnalistic axat pe interviuri cu 12 persoane din domenii diferite, dar care converg spre un Viktor Orbán autoritar şi autocratic, care, în relația cu România are o preocupare majoră — Transilvania.

Cartea nu este numai despre Viktor Orbán — este o carte despre Ungaria şi raporturile româno-ungare de ieri, de azi şi de mâine.

(Lansarea volumului la Fundația Europeană Titulescu)

În anii ’80 ai secolului XX, România şi Ungaria se aflau împreună în „lagărul socialist”, ca state cu regimuri comuniste de tip totalitar, ambele încadrate în sfera de influenţă a fostei URSS. Ceea ce le deosebea radical la timpul respectiv erau raporturile directe cu Moscova — relaţii foarte bune, Ungaria, şi relaţii foarte proaste, România. Ungaria s-a aflat pe deplin sub controlul URSS (din 1945 până în 1989/1990), care menținea pe teritoriul ei baze militare. Armata Roşie a părăsit Ungaria abia în 1991. În consecinţă, Ungaria a pregătit elitele politico-administrative şi militare în URSS până în 1989, inclusiv.

România ieşise de sub controlul direct al URSS din 1958, când trupele sovietice au fost scoase din ţară după intense negocieri bilaterale. N.S. Hruşciov a acceptat plecarea Armatei Roşii din România și pentru a contrabalansa imaginea negativă pe care o avea URSS după intervenția dură la Budapesta (1956). Abia după plecarea ultimului soldat sovietic, liderul de la Kremlin a realizat că a pierdut controlul asupra României. Mai mult, după acest moment, România adoptă o veritabilă „Declaraţie de independenţă” (1964) şi stabileşte contacte directe la Washington, Paris, Londra și chiar cu Berlinul Occidental.

Anul 1989 este anul căderii comunismului și al finalului Războiului Rece. Dar, oare, s-a încheiat acest război? Războiul de azi al Rusiei cu Ucraina și amenințarea cu arma nucleară nu este altceva decât o revenire la Războiul Rece. Aceasta înseamnă că Rusia lui Vladimir Putin vrea să redevină ceea ce a fost și mai mult decât atât. În consecință, războiul ruso-ucrainean este o criză majoră în relațiile internaționale nu departe ca importanță de anii 1989-1990. Cum se va încheia acest conflict, vom vedea la pacea de după război, dacă va fi o pace. Dacă nu, vom avea mai multe conflicte înghețate, ceea ce înseamnă o continuare a Războiului Rece.

Ungaria, racordată direct la Moscova, s-a pliat rapid la reformele societății sovietice pentru a salva „comunismul cu față umană”. În efervescența reformistă din anii 1987-1989, la Budapesta câștigă teren un comunism național ungar. La 16 iunie 1989, în capitala Ungariei se organizează „reînhumarea grupului Imre Nagy” (liderii Revoluției Ungariei din 1956). Foarte activ la ceremonia respectivă a fost atunci tânărul politician în curs de afirmare Viktor Orbán care s-a făcut remarcat printr-un discurs mobilizator. Cu o seară înainte, la 15 iunie 1989, același Viktor Orbán a organizat prima demonstrație în fața ambasadei URSS la Budapesta, la care a calificat prezența trupelor sovietice în Ungaria ca „armată de ocupație”.

Se pune întrebarea de unde rezidă schimbarea de atitudine a lui Viktor Orbán, de la o poziție declarată antisovietică la apropierea de azi a premierului ungar, același Viktor Orbán , de Rusia lui Vladimir Putin, omul care a declarat că cea mai mare catastrofă a secolului al XX-lea a fost dezmembrarea fostei URSS și nu numai că și-a propus dar chiar acționează pentru refacerea „imperiului sovietic”? Există o explicație în ideologia națională și naționalistă promovată de el și nu numai de el, ci de toată clasa politică ungară – de „refacere” a națiunii maghiare unitare, prin recuperarea teritoriilor „pierdute” la Trianon, în primul rând a Transilvaniei. Iar criza ucraineană de azi e o fereastră de oportunitate, precum a fost decembrie 1989 și martie 1990.

Astăzi este cât se poate de clar că în decembrie 1989 s-a dorit un război civil în România în vâltoarea căruia s-ar fi putut schimba statutul Transilvaniei. Pentru Ungaria, decembrie 1989 a fost un eșec, chiar dacă regimul Ceaușescu a căzut și la București s-a instalat o nouă putere, legitimată prin adeziunea populară și prin recunoașterea internațională. În asemenea situație, la Budapesta nu s-a abandonat planul „Aurora Zorilor” pe care îl prezintă domnii Florian Bichir și Tudor Păcuraru, plan care privea recuperarea Transilvaniei. În baza acestui plan s-au orchestrat la Târgu Mureș evenimentele din 19-20 martie 1990 prin care s-a voit declanșarea unui conflict interetnic în Transilvania.

Din 1990 până astăzi, între România și Ungaria nu s-a instaurat o bună vecinătate chiar dacă, în septembrie 1996, s-a semnat la Timișoara un Tratat de înțelegere colaborare și bună vecinătate („Monitorul Oficial” nr. 250/1996). După aderarea Ungariei și apoi a României la NATO și în Uniunea Europeană, de la Budapesta nu s-au întreprins măsuri de întărire a încrederii. Mai mult, actualul Premier Viktor Orbán s-a apropiat mai mult de Moscova decât de Bruxelles. Cel puțin din acest punct de vedere, Ungaria este un factor de risc pentru Securitatea României.

Criza ucraineană de astăzi este privită la Budapesta ca oportunitate pentru realizarea politicii sale naționaliste. De subliniat că, în 2008, când o serie de stat au recunoscut Kosovo ca republică independentă, la Reuniunea NATO-Rusia de la Lisabona, Vladimir Putin a atras atenția liderilor europeni că pe continent mai sunt regiuni care vizează secesiunea și a menționat expres Transilvania. După această dată și mai ales după preluarea puterii la Budapesta, din 2010, Viktor Orbán și partidul condus de el – FIDESZ au virat mult spre dreapta și au urmat o politică de apropiere de Rusia lui Vladimir Putin. Aici pot fi identificate motivele trecerii lui Viktor Orbán de la o concepție antisovietică în tinerețe la o atitudine pro-rusă azi, în deplină maturitate politică.