AFnews
Orientul Mijlociu este în schimbare.
Evenimentele din ultimele luni împing regiunea să se confrunte cu noi realități strategice. Iranul și Arabia Saudită au anunțat o apropiere și au fost întreprinse eforturi serioase pentru a înceta „războiul rece” pe care îl poartă în Yemen. Dictatorul din Siria, președintele Bashar Assad, pare să fi supraviețuit oponenților săi interni și internaționali, dintre care unii îl vizitează acum și redeschid relațiile diplomatice.
Eforturile de zeci de ani ale Iranului de a-și exercita influența malignă peste granițele sale s-a accelerat. Hamasul și Hezbollahul și-au sporit cooperarea, ducând la lansări de rachete în Israel nu doar din Gaza, ci de-a lungul frontierei de nord a statului nostru.
Nici în Israel nu e liniște; prim-ministrul Benjamin Netanyahu conduce un nou guvern, după alegerile din noiembrie trecut, numai că a fost nevoit să încheie o serie de înțelegeri cu extremiștii pro-coloniști, promovând o agendă care zguduie acum țara de la un capăt la altul. Săptămâni de proteste fără precedent în stradă, care afectează aproape fiecare aspect al vieții de zi cu zi, l-au forțat pe Netanyahu să oprească un proces legislativ care, potrivit președintelui Isaac Herzog, amenința să se transforme în război civil. Puterea protestelor pașnice au zguduit sistemul politic al Israelului. Aproape fiecare segment din spectrul politic a participat la demonstrațiile în curs. Sondajele arată o scădere dramatică a sprijinului pentru Netanyahu, pentru Likud și pentru guvern, în timp ce liderii opoziției precum Benny Gantz și Yair Lapid au obținut câștiguri uimitoare. În tot acest clocot al Orientului Mijlociu, conducerea de la Ramallah parcă este de pe altă planetă. O liniște totală s-a așternut asupra guvernului condus de Abu Mazen, care parcă a intrat într-o letargie în care nu-i mai pasă decât să nu cadă de pe scaunul prezidențial. Sprijinul său în rândul palestinienilor a ajuns la cote minime, dar domnia sa autocratică supraviețuiește în al 18-lea an al mandatului, chiar dacă trebuia să fie președinte doar pentru patru ani. Corupția și teama de repercusiuni, odată ce va pierde puterea, l-au determinat pe Abu Mazen să pună considerentele personale înaintea binelui poporului său. Dacă liderii palestinieni ar fi serioși, ar putea să obțină statutul de stat oficial și altfel s-ar așeza la masa negocierilor cu Israelul și cu celelalte state interesate. Poporul palestinian nu ar trebui decât să se uite la vecinii lor israelieni pentru a înțelege ce poate realiza un protest nonviolent. Când sute de mii de bărbați, femei și copii israelieni au ieșit pe străzi înarmați cu nimic mai mult decât steaguri, guvernul a fost nevoit să ia act și să-și reconsidere acțiunile nepopulare.
Ce s-ar întâmpla dacă demonstrații similare, coordonate, ar avea loc săptămânal în teritoriile palestiniene? De ce nu se întâmplă acum și de ce nu s-a întâmplat nimic în ultimele decenii, în afară de salve de rachete și intifade care le spun israelienilor că vecinii lor palestinieni nu sunt interesați de coexistența pașnică?
Astăzi, în vreme ce războiul din Europa face ravagii, în timp ce Vladimir Putin și Xi Jinping proclamă prietenie veșnică și îngrijorările legate de faptul că China influențează considerațiile militare, economice și diplomatice ale SUA, amprenta americană în Orientul Mijlociu se micșorează în fiecare zi. Fiecare lider din regiune înțelege acest adevăr și acționează în consecință.
Nu este nevoie de intervenția SUA sau a comunității internaționale să determine palestinienii să încerce o nouă abordare. Dacă poporul palestinian își dorește cu adevărat o țară, o poate obține prin non-violență.
Adaugă un comentariu