AFnews
Asistarea de către România a minorităților sale înrudite aromână și meglenoromână este veche. Prima intervenție oficială a statelor române în sprijinul aromânilor datează din 1838, când, Alexandru Dimitrie Ghica, Domnul Țării Românești, a înființat, pe bani de la vistieria țării, prima școală românească în orașul Serres, trimițând cărți românești și dascăli români pentru copiii aromânilor din acel oraș, la cererea lor. Această școală, înființată acum 185 de ani, a fost una din cele 117 instituții de învățământ românești înființate în Balcani în secolul XIX.
România a fost și este străină de orice scop politic egoist în raport cu minoritățile sale înrudite. Interesul său firesc s-a limitat în trecut, ca și în prezent, la cadrul identitar, adică lingvistic și cultural. În 1860, Costache Negri, reprezentant oficial al Principatelor Române Unite la Constantinopol, i-a înaintat sultanului turc un Memoriu, prin care cerea recunoașterea drepturilor și îmbunătățirea situației românilor balcanici. Acest demers legitim era cât se poate de clar: ”Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români (…), nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem depărtați de dânșii (…), nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor, să-și păstreze limba și datinile”.
Românii balcanici au fost ultima națiune, a XVII-a din Imperiul Otoman căreia i s-au recunoscut drepturile naționale. Fără intervenția energică a României, sultanul nu ar fi emis Decretul său din 9 mai 1905. Semnarea lui a reprezentat un mare succes diplomatic al României. Meglenoromânii și aromânii obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă. Decretul nu a apărut pe loc gol și nu a fost o inițiativă otomană.
Prin acest decret românilor balcanici li s-a recunoscut oficial un statut distinct față de grecii, arabii, georgienii, turcii, albanezii și slavii ortodocși din vechiul ”Rûm milleti”, nu și față de românii ortodocși care nu făceau parte din imperiu. Decretul avea, între altele, menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii și sutelor de asasinate împotriva românilor balcanici dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia și clerul grecesc. Patriarhia de Constantinopol a protestat, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România.
Acest document, emis la cererea expresă și sub presiunea firească a Statului Român a consacrat România, avant la lettre, drept Stat înrudit, termen adoptat astăzi de către Comisia de la Veneția și Consiliul Europei, iar pe meglenoromâni și aromâni drept minorități înrudite.
Înrudirea României cu minoritățile sale balcanice și invers este o relație de perfectă reciprocitate. Exclamația arhimandritului Averchie Vlahul, starețul mănăstirii Ivirul din Sfântul Munte Athos, ”Și eu hiu armân!”, din 1862, la București, a devenit celebră. Ea certifică adevărul despre unitatea etnică a tuturor românilor. Spunând ”Și eu hiu armân!”, Averchie Vlahul se autoidentifica drept român, sau, dacă inversăm perspectiva, ne identifica pe noi ca aromâni, certificând astfel o sinonimie etnică. Prin exclamația sa, Averchie se dovedea a fi un bun european înaintea Europei, dezvăluindu-ne în zorii modernității, conceptele actuale de Stat înrudit și minoritate înrudită. Înrudirea este posibilă doar în cadrul aceleiași familii, între subiecți care sunt purtători ai ”aceluiași ADN lingvistic și etnic”. Ideea de unitate istorică românească nu suprimă particularitățile regionale și istorice ale dacoromânilor, meglenoromânilor sau aromânilor, presupunându-le implicit. Dialectele noastre istorice sunt complementare, nu opozabile. Vorbind despre identități acceptăm că acestea sunt complexe, multiple, organizate multietajat, cu grade mai mari sau mai mici de suprapunere. Indiscutabil, dacoromânii, meglenoromânii, aromânii și istroromânii au etnogeneză și glotogeneză comune. Pentru aceste motive grupurile dialectale gemene ale meglenoromânilor și aromânilor stabiliți în România ca stat înrudit nu pot fi minorități naționale. Cu toate că statutul de grupuri dialectale distincte li se recunoaște și li se respectă.
Adversarii noștri reproșează adesea României că le-ar fi impus românilor din Balcani dialectul dacoromân în detrimentul celui aromân sau meglenoromân. Nimic mai fals! Publicarea de Abecedare și Gramatici dialectale aromâne sau a altor manuale în dialect demonstrează că Statul Român a susținut și promovat dialectul aromân. În ultimele două secole, peste 90% din toate tipăriturile în dialectul istoric aromân au văzut lumina în România. Niciunul dintre statele balcanice în care aromânii sunt autohtoni nu poate prezenta, în susținerea sa, un argument similar. De altfel, conștiința națională a aromânilor a supraviețuit până astăzi cel mai bine acolo unde statut înrudit România a creat și întreținut școli și biserici. În bisericile românești din Balcani predica, mărturisirea și cateheza s-au făcut exclusiv în cele două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, iar serviciul religios, în partea solemnă a acestuia, a fost oficiat în parte în dialectul dacoromân înrudit, și parțial în dialectul aromân. Transpunerea integrală sau parțială și tipărirea la București a unor cărți de cult în dialectul aromân sunt o dovadă elocventă în acest sens. Diglosia dialectală, impusă de rațiuni practice, a fost valabilă și în cazul școlilor naționale aromâne, în care pe lângă dialectul înrudit dacoromân, predarea s-a făcut și în dialectul aromân, mai ales în treapta elementară.
Să facem un arc peste timp. La 24 iunie 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333 (1997) cu privire la limba și cultura aromână. Acest document internațional, comparabil ca importanță cu Decretul imperial din 9 mai 1905, a constituit o încercare de intervenție internațională în favoarea minorității aromâne puternic amenințate cu dispariția. El a fost susținut în unanimitate de delegația României (și de cea a statului înrudit Republica Moldova) la APCE și respins, tot cu unanimitate, de către delegațiile Greciei și Ciprului, care au protestat (!). Am fost unul dintre cei care au votat această Recomandare, iar ulterior și singurul membru al APCE care a interpelat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei asupra modului în care este aplicată Recomandarea de către cele patru state balcanice în care aromânii sunt autohtoni, mai ales în Grecia, care nu s-a aliniat Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale și nici Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare. Atât în 1997, cât și ulterior, guvernul Greciei a prezentat puncte de vedere oficiale pe marginea Recomandării 1333, prin care susținea că: a) aromânii ”nu doresc să fie tratați ca o minoritate națională non-greacă”; b) ”autoritățile grecești consideră că nu este nici urgentă, nici necesară definirea la nivel de stat a originii etnice a Aromânofonilor din Grecia”; c) aromânii sunt ”Greci participanți la un larg fenomen cultural, ca ultimii martori ai dominației lingvistice a Latinei vulgare în regiunile de mare importanță militară pentru Imperiul bizantin din care aceste regiuni au făcut altădată parte” etc.
Ce anume cere Recomandarea 1333 Greciei, Albaniei, Bulgariei și Macedoniei de Nord în legătură cu aromânii? Unu: să ratifice și să pună în aplicare Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare și Doi: să-i susțină pe aromâni în următoarele domenii: a) învățământ în limba lor maternă, b) servicii religioase în aromână în bisericile lor; c) ziare, reviste, emisiuni radio-TV în aromână; d) sprijinirea financiară a asociațiilor lor culturale.
Oricine insistă astăzi pe falsa idee cum că aromânii și meglenoromânii nu ar fi români și nu ar avea niciun grad de înrudire cu România dorește, de fapt, lipsirea aromânilor și meglenoromânilor de posibilitatea de a primi sprijin din partea statului lor înrudit, ceea ce ar grăbi și mai mult procesele de asimilare, în special pe cel de grecizare. Există suficiente temeiuri să credem că asemenea demersuri sunt inspirate și susținute, inclusiv financiar, de la Atena.
Ca stat post-otoman, Grecia rămâne atașată conceptului de millet confesional, refuzând alinierea la sistemul internațional de drept cu privire la minoritățile naționale și practicând forme de totalitarism cultural în raport cu minoritățile alogene și alolingve.
Având statutul ingrat de ostatici culturali, aromânii și meglenoromânii se află în dificultate lingvistică și identitară, având nevoie de ajutor. Ei nu beneficiază de drepturile cuvenite oricărei minorități, rămânând o masă demografică de asimilare supusă bunului plac al statului de reședință. Se impun câteva concluzii: 1) Calea deschisă prin Decretul din 9 mai 1905 și redeschisă de Recomandarea 1333 trebuie reluată și dusă consecvent până la capăt, cu mijloace și metode europene valabile în ziua de astăzi; 2) Orice nedreptate cedează în fața presiunii legitime și a perseverenței. 3) Trebuie să deschidem o nouă pagină în opera de asistare cultural-identitară a românilor din Balcani. Dacă nu o vom face noi, România, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.
Adaugă un comentariu