„Noi nu ne simţim străini nici dincolo de Nistru, fiindcă soldaţii noştri păşesc, nu numai pe urmele voivozilor oblăduitori de pământuri româneşti, dar şi pe acelea ale marelui rege daco-get, Burebista, care, printr-o sforțare urmărită cu teamă de însuşi cuceritorul Galiei, Caesar, reuşise să încorporeze într-un stat unitar, toată naţiunea getică, dându-i, la răsărit, ca hotar, Bugul, fluviu dacic din imemorabile vremuri. Nu ne simţim streini, deoarece opera de civilizare a meleagurilor transnistriene aparţine elementului românesc, rămas acolo, înfipt în pământ, cu toată urgia vremurilor ce s-au abătut asupra sa, iar sămânţa unei civilizaţii stabile, aşa cum o cunoaşte pentru prima dată umanitatea preistorică, a fost sămănată încă de acum patru milenii şi jumătate de către neamurile străvechi tracice de pe plaiurile Moldovei.” (Dumitru Berciu, „Basarabia în unitatea străveche a Daciei”, „Dacia”, 15 aug. 1941)
„Îmi spuneam-își începe Ion Iovcev mărturisirile, – că orice om este ca o particulă elementară, infinitezimală, dar urma pe care o lasă în univers reprezintă energia, impulsul ei, faptul că, deși are o durată foarte scurtă de viață, la fel ca și omul, trece lăsând o urmă…O urmă pentru următoarele generații…”.
– Ce înseamnă, de fapt, a fi profesor, aici, în Transnistria?”- l-am întrebat.
– Noi, profesorii, învățătorii, educatorii suntem, aș zice, semănători de lumină în sufletele și în inimile copiilor noștri, viitorii adulți.”
– În ce condiții v-ați început activitatea ? Cum au fost anii de după ’89?
– Ani de speranțe plătite cu viața. Când am trecut odată prin orășelul Ștefan Vodă, după ’89, m-am bucurat, spunându-mi că, în sfârșit, acesta este, din nou, un oraș românesc: la tot pasul era arborat tricolorul, panglica tricoloră la statuia lui Ștefan cel Mare, inscripțiile toate erau în grafie latină și, trecând prin fața Liceului „Ștefan cel Mare”, am murmurat, o clipă: iată locul de unde am început să împrăștii acele boabe de lumină, aici mi-am început cariera de profesor, în 1974…an în care orășelul se numea Suvorov…În 1975 m-am căsătorit și am fost nevoit să trec, din Ștefan Vodă, în raionul Slobozia, peste Nistru, deoarece soția mea era studentă la Universitatea din Tiraspol și ne-am hotărât să rămânem acolo până la absolvire, eu având de gând urmez studii postuniversitare la Academia de Științe din Chișinău…dar nu mi s-a permis să-mi fac acolo viză de reședință. Din 1975 am predat matematică și fizică la școala serală din Slobozia, iar apoi, peste jumătate de an, m-am transferat în școala medie numărul 1 din orășelul Slobozia. Am fost numit, apoi, inspector, de către șeful Direcției de învățământ Slobozia, Anatol Croitoru, un român erudit, originar din satul Găvănoasa, raionul Vulcănești, actualul raion Cahul.”
În acea perioadă de efervescență națională, în raionul transnistrean Slobozia, responsabil cu predarea limbii române, Ion Iovcev „a semănat lumină”…Din 1988, a adus cărți de literatură română din Chișinău, a inițiat cercuri de predare a limbii române pentru cadrele didactice, pentru conducătorii de raioane căci, în acea perioadă, mulți doreau să studieze limba română în grafia latină, autoritățile dându-și seama că e o condiție stringentă și, prin urmare, în toate magazinele și chioșcurile de presă, peste tot, existau publicații în limba română, în orice școală era deschisă așa numita „Casa mare”, un colț etnografic românesc cu covoare, obiecte de uz gospodăresc, piese vestimentare tradiționale, documente.
(Floarea soarelui, simbolul Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol, condus de prof. Ion Iovcev timp de 30 de ani)
Din anul 1988 până în ’92 s-a generalizat învățământul în grafia latină în toate școlile din Transnistria după manualele din Chișinău. După 31 august 1989 toată lumea progresistă se conectase la efervescența din Parlamentul fostei republici sovietice socialiste moldovenești, atunci când, pentru prima dată, limba română în grafia latină a devenit limba oficială a țării. Pentru că, din 1989 până în 1992, limba română ajunsese să se studieze și în școlile rusești și pentru că, în perioada aceea, până și rușii erau interesați să învețe limba română…separatiștii nu mai puteau opri acest val decât cu armele…Spiritul românesc trebuia ucis.
Sprijiniți de Moscova, prin Armata 14-a, separatiștii din Tiraspol au ajuns să declanșeze războiul împotriva Moldovei, iar câmpul înnobilat cu atâta sârguință de semănătorii culturii românești, a fost minat, distrus, cazacii ajungând să împuște, în școli, literele alfabetului latin chiar în fața elevilor (cazul din Grigoriopol)…
La 27 mai 1992, după decesul lui Anatol Croitoru, Direcția de învățământ din Tiraspol a căzut în mâna separatiștilor.
La 18 iunie 1992, generalul Lebed îi scria președintelui Mircea Snegur: „Dacă poliția moldovenească nu se retrage din Tighina, atunci ofițerii Armatei a 14-a și soldații ruși vor lua micul dejun la Tiraspol, prânzul la Chișinău, iar cina la București.” Era lovitura de gong…începea războiul ruso-moldovenesc.
Este, aceasta, o carte-mărturie a trei decenii în care învățământul în limba română a fost plătit cu viața…Este o carte despre atentate, arestări, persecuții, torturi, despre ura împotriva elementului autohton, împotriva copilului rănit, lovit, speriat, dar și despre candela sufletului românesc care nu poate fi înăbușită.
Este o carte-mărturie despre speranță și disperare în viața unui om lovit de destin, dar rezistând prin iubire…
După cel de-al doilea atentat din 28 aprilie 2021, care putea să-i fie fatal, Iovcev mărturisește: „Eram într-o stare destul de grea, respiram greu, coșul pieptului era strivit, aveam coaste rupte în regiunea inimii, suferisem o comoție cerebrală, sufeream de dureri mari la piciorul lovit, mă simțeam rău și, totuși, făcusem tot posibilul să ajung la școală pe 1 Mai, la ultimul careu solemn din viața mea de profesor…La 22 iunie 2021, după „accident”, merg cum pot cu autobuzul școlii (primit de la Statul Român) la Căușeni. Era o zi foarte înnorată, cu ploaie torențială, cu fulgere, tunete și, în acea zi, presimțeam ceva rău. Și, într-adevăr, primesc un telefon de la Ministerul Educației din Chișinău prin care mi se spune: „Vă aducem la cunoștință că astăzi este ultima zi de lucru a dumneavoastră și că vi s-a întrerupt contractul individual de muncă.” Printr-o stranie coincidență s-a auzit un tunet care m-a răscolit…Eram înlăturat, printr-un mesaj sec, de regimul Dodon, după o viață întreagă în care am ars ca o lumânare pentru acești copii cărora li se smulgea dreptul la educația în limba maternă. Atât de brutal m-a scos din activitate un președinte care depunea flori la monumentele cazacilor asasini de români.”
În vremuri de restriște, cele opt școli românești din Transnistria au ținut aprinsă candela românității, au semănat „un strop din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă”, cum scrie Blaga. Ion Iovcev: niciodată îngenuncheat, niciodată învins…Căci „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.”
Adaugă un comentariu