AFnews
„NU SUNT POPOARE BUNE SAU POPOARE RELE, CI NUMAI OAMENI BUNI ȘI OAMENI RĂI.” (Gheorghe PETRUȘAN)
Anul trecut, la Cluj Napoca, a apărut un nou studiu despre românii din Ungaria sub titlul „Românii din Ungaria trianonică 1920–2022”, semnat de profesorul universitar orădean Gabriel Moisa, istoric bine cunoscut la noi, și coautorii Gabriel Roșeanu, Simona Trip și Carmen Hontersia Bora. Studiul, amplu și bine documentat, este axat pe discrepanța dintre realitate și propagandă, pe manipulările cărora au fost supuse naționalitățile din Ungaria, respectiv românii care după Trianon au fost lăsați în această țară. În introducere, Gabriel Moisa, autor al mai multor studii consacrate românilor din Ungaria, face următoarea constatare sumară: „După aproape două decenii de relaționare cu comunitatea românească din Ungaria, am observat o involuție permanentă a statutului acesteia, de la speranța unui destin pozitiv la resemnarea în fața realităților în care evoluează aceasta.
Situația s-a deteriorat serios în ultimul deceniu, fapt observat inclusiv personal, de la un an la altul […]. În fapt, românii din Ungaria sunt astăzi, la un secol de la Trianon, o vitrină virtuală care navighează nesigur între un prezent incert și un viitor improbabil”(p. 9–10).
La sfârșitul analizelor, autorul ajunge la concluzii asemănătoare cu ale cercetătorilor români și ale opiniei publice din Ungaria: „Prima și cea mai evidentă este aceea că românii din Ungaria sunt o comunitate care se află la crepuscul, fiind asimilată deja în proporție foarte mare sau în curs de asimilare.” Urmează apoi o constatare importantă și obiectivă: „Românii din Ungaria urmează de fapt destinul comunităților mici care dispar cu desăvârșire într-un anume interval de timp, dacă nu sunt menținute în viață de factorii interesați” (p. 156). Care au fost și sunt „factorii interesați” care ar fi trebuit, din diverse motive, să vină în ajutorul comunității române periclitate din Ungaria după deciziile aduse la Trianon în 1919–1920, în urma cărora din cele trei milioane de români au rămas în Ungaria, risipiți printre unguri, fără preoți și învățători și, parțial, deznaționalizați deja, vreo 40–50 de mii de români, dintre care la recensământul din 1920 au îndrăznit să-și asume identitatea românească 23.695 de suflete?
Evident. Ungaria „mică” și România „mare”. Ce a făcut Ungaria condusă de politicieni ambițioși, revizioniști și lipsiți de intuiție? În loc să ne susțină, a desființat majoritatea școlilor și a luat măsuri de maghiarizare a parohiilor ortodoxe, dar, ce-i drept, pentru ungurii rămași în țările succesoare a dat 2,8% din venitul național și a primit o mulțime de unguri refugiați din țările vecine. Care a fost atitudinea României față de noi în calitate de țară-mamă? Iată răspunsul cam eufemistic, dar corect al profesorului Moisa: „…statul român nu s-a «omorât cu firea» în această perioadă.
Sesizăm în suta de ani trianonică că Bucureștiul nu a găsit soluții și unități de măsură similară Budapestei atunci când vine vorba despre protejarea identității românilor din Ungaria în raport cu politicile ungare în zona maghiarilor din Transilvania” […] și „se situează mai degrabă la un nivel declarativ și expectativ” (p. 165–157).
La concluzii asemănătoare au ajuns și cei trei coautori. Ei sunt însă mai categorici față de politica națională a statului maghiar, spunând că „Naționalismul maghiar […] este acel factor care a condus și conduce la epurarea etnică a românilor din Ungaria” (p. 209). (Firește, cu excepția unor posibile cazuri ultraexcesive și holocaustul evreilor din 1944, despre o „epurare etnică” nu se poate vorbi, cu atât mai mult despre o veche tradiție de integrare și asimilare a elementelor nemaghiare, despre care am scris și noi în mai multe rânduri). După o succintă evocare a „acțiunilor întreprinse înainte de 1918 împotriva românilor, grupul etnic cel mai numeros la acea vreme” (Legea lui Apponyi, înființarea Episcopiei Greco–Catolice din Hajdu-dorog etc.), autorii, ajungând la epoca contemporană, țin să observe: „Recensământul din 2011 ridică numărul etnicilor români la 35.641, prin manipularea intenționată a răspunsurilor. Creșterea artificială însă servește statului maghiar și politicilor sale naționaliste prin creșterea numărului autoguvernărilor românești în care reprezentanții aleși nu sunt români, ci maghiari și rromi în primul rând” (p.209). Ni se pune apoi la dispoziție Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1918 [care] menționa ca principiu al statului român „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare.
Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc…”. De la Alba Iulia sosim la românii din Ungaria contemporană: „Politicile naționaliste ale Ungariei continuă și azi. În prezent în Ungaria mai sunt, deși impropriu spus, opt școli generale și un liceu cu predare în limba română, în care toate materiile se învață în maghiară, iar limba română este studiată în regim de limbă străină și nici nu există posibilitatea formării instituționalizate a profesorilor care să predea în limba română” (p. 210).
E bine să știm de ce nu avem profesori de geografie, istorie, matematică, fizică, chimie, biologie etc. Este vorba despre o consecință a introducerii învățământului bilingv, conform Lex Apponyi din 1907, și transformarea lui treptată într-un învățământ maghiar cu predarea limbii materne ca limbă străină. Explicația constă în refuzul statului național maghiar de a forma o pătură de intelectuali pentru nemaghiarii din Monarhia Austro–Ungară, politică care explică faptul de ce naționalitățile din acest stat nu au primit universități sau facultăți, cum în 1849 li s-a promis, ci numai catedre pentru cultivarea limbii lor materne. În acest mare imperiu au fost întemeiate doar patru catedre de limba română: în 1862 la Pesta, în același an la Torino, iar în 1872 la Viena și Cluj. În cele din Pesta și Cluj, limba de predare a fost maghiara! Grigore Szilassy, la 17 iulie 1889, este revocat din funcția de profesor pentru că a predat în limba română, încălcând astfel dispozițiile oficiale (între 1889–1918, profesor de română și șeful acestei catedre a fost Grigore Moldovan, filomaghiar).
Revenind la observațiile coautorilor, de remarcat este faptul că, la fel ca Gabriel Moisa, pretind de la statul român „susținerea demersurilor de promovare și perpetuare a românismului” la românii din Ungaria (p. 211).
* * *
Opiniile autorilor nu se integrează în sistem, de aceea ele pot fi interpretate și ca o manifestare părtinitoare față de poporul cu care trăim împreună de mai multe veacuri. Pentru a evita o asemenea capcană cu „popoarele bune” sau „popoarele rele” și a da interpretărilor noastre un caracter obiectiv, documentabil, autorul acestor rânduri și-a inclus analizele sale cu privire la conviețuirea româno-maghiară în vechiul și coerentul sistem de integrare și omogenizare națională (maghiarizare) a statului maghiar aplicat de-a lungul istoriei. Această strategie națională a ungurilor apare înainte de trezire la conștiință națională a popoarelor, prin care ungurimea dominantă, dar în minoritate numerică, a urmărit atât deținerea puterii statale și păstrarea integrității teritoriilor cucerite cât și unificarea confesională și etnică a populației. Scopul urmărit era construirea unui stat centralizat, unitar, prosper și inalienabil. De un asemenea sistem sau strategie națională toate statele viabile dispun.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, acest sistem primește un sens suplimentar, o conotație națională modernă, cu care începe epoca gândirii în națiune, conflictele interumane apărând deja în culori naționale, încheind îndelungata epocă feudală a națiunii stărilor, care s-a sfârșit cu revoluția din 1848. În Imperiul Habsburgic, conflictele interetnice încep cu luptele dintre unguri și nemți și continuă, după 1844, când ungurii reușesc să-și introducă limba în administrația de stat, între unguri și naționalitățile de sub jurisdicția lor. Din această perioadă a reformelor statale datează și modernizarea conceptului de națiune. Dacă din națiunea feudală făceau parte numai aristocrația și nobilimea, după abolirea iobăgiei și asigurarea egalității în drepturi cetățenești, păturile inferioare ale societății sunt integrate în noua concepție de națiune burgheză fără deosebire de starea lor socială, religie și apartenență etnică.
Noua – vechea definiție a națiunii care cuprindea toți cetățenii statului, formulată de Kossuth, în dietele din Pojon (Bratislava), sună în felul următor: una și indivizibila nație maghiară , adică un stat, o națiune. În esență nimic nu se schimbă; dacă înainte de 1848, etnia era identificată cu cetățenia, toți cetățenii statului fiind considerați unguri, după această dată, în urma schimbărilor revoluționare din 1848, ungurii sunt constrânși să recunoască identitatea națională a comunităților nemaghiare, dar refuză să le recunoască ca națiuni. Asimilarea „firească” de până atunci, după constituirea statului dualist austro-ungar în 1867, ungurimea, devenind națiune dominantă în partea răsăriteană a imperiului, o continuă în mod instituționalizat, prin transformarea învățământului naționalităților în învățământ bilingv. Odată cu acest demers sunt lansate de sus în jos tot felul de teorii și născociri prin care se urmărește deformarea conștiinței naționale a naționalităților din Ungaria (comunități bilingve și cu o dublă identitate).
Aceasta este realitatea mascată de unguri și descoperită de românii de „dincolo” care dau pe la noi. Povestea noastră, care se apropie de sfârșit, nu oferă nimic promițător pentru comunitățile naționale în minoritate cărora li s-a dat să-și trăiască viața într-un stat național.
Adaugă un comentariu