Hedi SIMON: Evreii şi cultura Rusiei

Rusia, țară uriașă ca întindere și populație, cuprinzând teritorii vaste din două continente, a fost văzută întotdeauna din exterior ca un loc plin de mister, de farmec, frumusețe și forță învăluită în ceața tainelor exotice ale depărtărilor. Dar nu numai.

Din timpuri străvechi, Rusia se lasă văzută doar prin marile ei personalități intelectuale, dezvăluindu-și părțile care strălucesc, aidoma astrului nopților noastre, arătând numai partea pe care vrea să ne-o arate. Precum Luna își are partea ei nevăzută, ascunsă în veci privirilor curioase, tot așa și Rusia și-a păstrat secretele ei în fața restului lumii, cu atât mai mult de când s-a învăluit în cortina de fier a comunismului.

Cunoaștem desigur multe lucruri interesante despre Rusia și despre ruși; despre fermecătorul Petersburg cu nopțile sale albe, ca și despre minunata Moscovă; despre Iasnaia Poliana-sinonimă cu Lev Nicolaevici Tolstoi, ca și superbele și nemuritoarele sale cărți care s-au născut aici; știm câte ceva sau chiar mai mult despre Teatrul Bolșoi, locul de baștină al baletului ca artă totală, fondat de maestrul Petippa, ca și despre Teatrul dramatic M.H.A.T., cu actorii săi de neuitat de către zeci de generații ai iubitorilor artei dramatice.

Mai încolo însă de orașul Novgorod sau dincolo de munții Ural, începe imensul teritoriu care se definește printr-un singur cuvânt: provincia. Prin acele locuri, turiștii, adică străinii, nu sunt bineveniți. Mai știm că Rusia avea dintotdeauna o masă uriașă cu oameni de cultură, care ar fi putut să ridice prestigiul ei în lume, dacă nu ar fi fost nimiciți în mod sistematic și crud de politica epurărilor dirijată de „tătucul” Stalin datorită psihopatiei sale paranoice, a spaimei sale permanente de a pierde puterea în favoarea altcuiva. Susținătorii, ideologii comunismului, oameni cu dragoste sinceră de țară având cele mai bune intenții față de poporul lor, s-au pomenit ferecați în închisori sau în propria lor celulă de tăcere, spaimă și regrete. Unii dintre intelectualii ruși nu au rezistat suferințelor fizice și mai ales rușinii, ca și mustrărilor de conștiință de a fi contribuit la degradarea, la distrugerea patriei pe care o iubeau sincer.

În tinerețea noastră, ne-am primit fiecare porția de îndoctrinare, ni s-au inoculat toate minciunile posibile, în care am și crezut un timp, până ce ne-am maturizat și ne-am trezit la realitate. Atunci nu credeam încă în puterea distructivă a dictaturii comuniste care știa să înăbușe orice încercare de gândire liberă, nimicind fizic și moral pe cei mai de seamă intelectuali ai Rusiei. Nu am aflat decât după mulți ani că Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin, Maxim Gorki, și-au încheiat viața prin sinucidere datorită unei profunde dezamăgiri față de regimul bolșevic în care credeau cândva și pentru care au militat cu înflăcărare, contribuind astfel la îngenuncherea propriului neam însetat de libertate.

În încheierea anilor de studenție, la cursul de literatură contemporană ni s-a vorbit despre o serie de scriitori sovietici într-o grabnică enumerare a unor nume, fără a ni se indica bibliografia unde să putem găsi niște date concrete despre aceștia. Doar câteva minute au fost dedicate unui scriitor „oarecare” /?!/ pe nume Boris Pasternak, autorul romanului „Doctor Jivago”. Acesta trebuia menționat deoarece a fost remarcat în Occident, unde i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură. Noi studenții trebuia să aflăm neapărat că scriitorul Pasternak a refuzat acest premiu onorant pentru a nu accepta „bunăvoința din partea capitaliștilor”. Ulterior, peste ani, citind romanul „Doctor Jivago” am înțeles de ce l-au apreciat „capitaliștii” pe acest scriitor talentat. El a reușit să înfățișeze o frescă a revoluției și a războiului civil din Rusia, oferind cititorului un tablou real, realizat în două straturi: cel de la suprafață, vizibil pentru oricine, reflectând aspect adevărate ale acelor vremuri; al doilea, „scris printre rânduri”, zugrăvea în culori sumbre, dar reale, adevărata înfățișare a Rusiei sovietice din perioada respectivă.