Dr. teolog Andrei Dîrlău: Cărțile patristice din biblioteca lui Eminescu

(Acad. Mihai Cimpoi, dr. Andrei Dîrlău și pr. Marian Sava la Simpozionul Internațional „Mihai Eminescu”, Bezdead, 25 august 2023, unde a fost susținută această comunicare)
——————–
Într-o scrisoare către Slavici din 1887, Eminescu motiva, cu umor trist, de ce nu putea părăsi Iaşiul: „Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, ciobote vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului?”

Iar în alta, către Maiorescu, trei zile mai târziu, preciza: „Am adunat multe vechituri, manuscripte şi tipărituri vechi româneşti, pe care le-aş lua bucuros cu mine.”

Avem puţine date privind aceste „cărţi şi manuscripte”, multe din ele rare, care alcătuiau biblioteca personală a lui Eminescu şi pe care le procura cu preţul unor sacrificii eroice (de pildă, amanetându-şi paltonul în toiul iernii). Pe unele era silit să le revândă aceloraşi anticari, pentru a-şi putea plăti chiria. Pe altele le-a cedat lui Moses Gaster pentru faimoasele Chrestomaţie română (1891) şi Literatura populară română (1883). O parte le-a încredinţat spre păstrare lui Maiorescu, care apoi, spre disperarea lui Eminescu – şi aşa bolnav şi descurajat – refuză să i le înapoieze (cf. scrisorii Harietei din 27 feb. 1888). Puţinele rămase după moartea lui au fost vândute public în stradă.

Cât priveşte numărul lor, el trebuie să fi fost considerabil; în 1869 când se afla la Bucureşti ca sufleur la Teatrul Naţional, adunase deja peste 200, ce zăceau pe podea în odaia sa; printre ele – cronici vechi, scrieri hagiografice şi biblice. Zece ani mai târziu, ele ticseau – ne spune Vlahuţă – „nouă poliţi, lungi ca de vreo patru metri”.

O parte din ele au putut fi totuşi identificate. De pildă, cele 25 de manuscrise donate în 1904 de Titu Maiorescu, în numele tatălui său, Bibliotecii Academiei Române. Alexandru Elian demonstrează că niciuna dintre ele nu aparţinuse de fapt acestuia, „iar pentru majoritatea lor avem dovezi peremptorii că au aparţinut lui Eminescu, sau măcar au trecut prin mâinile sale”. Chiar şi numai o listă parţială a lor, cum vom vedea, conturează pregnant un anume corpus de scrieri arhaice tradiţionale, de o imensă însemnătate în formarea spirituală a poetului, ca şi – fie că o conştientizăm sau nu – a noastră, a românilor în general. Căci, trebuie mereu spus, competenţa şi erudiţia bibliofilă a lui Eminescu nu se datorează doar unei pasiuni de colecţionar cu gust rafinat, ci dovedesc un interes filologic, lingvistic, subordonat şi el creaţiei poetice, la rândul ei profund înrădăcinată în Tradiţia spirituală naţională. Această competenţă „tehnică”, întemeiată pe studii timpurii de paleografie română (cunoaşterea din copilărie a alfabetului chirilic e cel puţin la fel de semnificativă – şi în sens de semiotic-formativă – pentru devenirea sa spirituală ca şi, mai târziu, a celui sanscrit), dublată de un instinct inegalabil al originilor, îi permite lui Eminescu să rezolve probleme delicate, adesea fascinante, legate de identificarea şi descifrarea manuscriselor vechi – fie ca bibliotecar, fie că e vorba de fondul său propriu. Ea demonstrează preţuirea pe care el o acorda acelui filon de spiritualitate şi cultură ce caracterizează „romanitatea orientală” , acelei tradiţii paleocreştine, patristice şi bizantine, ce structurează la nivelul cel mai profund nu doar substratul autohton al culturii româneşti, ci şi implicit viziunea şi sensibilitatea eminesciană. Vom exemplifica această afirmaţie:

Ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, Eminescu întocmeşte două rapoarte către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, însoţite de câte un tabel cu manuscrise şi tipărituri vechi româneşti recomandate de el spre a fi achiziţionate. Primul raport, trimis în 15 oct. 1874, menţionează scrierile ascetice ale lui Grigore Sinaitul, structurate în „capete” – formă în care au avut o mare circulaţie –, şi o traducere din greceşte, copiată de Neonil în 1803, a scrierilor lui Isaac Sirul, editate la Lipsca în 1770 de Nichifor Theotokis. Al doilea raport, mult mai amplu, trimis în 6 martie 1875, după o expunere a criteriilor de evaluare stilistică şi lexicală a scrierilor vechi de limbă românească şi o pledoarie pentru studierea lor ca remediu împotriva „stricărei limbei”, include:

 Omiliile lui Macarie Egipteanul (Bucureşti, 1775);
 Ioan Damaschin – Descoperire cu amănuntul a pravoslavnicei credinţe (Iaşi, 1806) – versiune română după traducerea latină apărută la Blaj în 1763 (Ioannis Damasceni, Opera philosophica et theologica) a celebrului tratat dogmatic despre credinţa ortodoxă (tradusă în latină ca De fide orthodoxa), sinteză a doctrinei răsăritene. Textul include Perí Physeos tou ’anthrópou a neoplatonicului din sec. IV-V Nemesio de Emesa);
 Fer. Augustin – Kegragarion (Cugetări; Singuratece cuvinte, Pentru privirea lui Xs., Pentru sdrobirea inimei, Neamţ, 1814);
 Efrem Sirul – Cuvinte şi înveţături, „tălmăcite adecă mai înainte dar urmate şi tipărite azi”, Neamţ, 1818;
 Vasile cel Mare şi Grigorie – Cuvinte puţine din cele multe ale lor, Bucureşti, 1826;
 Astrologhie, „scrisă la Putna de nepotul egumenului Pahomie în 1799” – notează Eminescu.
Alte trei texte merită o menţionare distinctă:
 Ilie Miniat, Didachii sau cuvinte de învăţătură, Iaşi, 1837 – reeditare a Cazaniilor din 1742, traducere a scrierii lui Elie Miniatis; născut în Cefalonia în 1669, a studiat filosofia vremii la Veneţia, fiind considerat cel mai mare predicator al vremii. A fost reprezentantul lui Dimitrie Cantemir pe lângă împăratul Leopold. Textul a slujit, se pare, şi ca model literaturii omiletice a lui Antim Ivireanu (Didahii, 1709);
 Nicodim Aghioritul, Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri, Neamţ, 1826. Este acel atonit, promotor al isihasmului, care publică în 1782 la Veneţia, împreună cu Macarie al Corintului, culegerea cu imensă circulaţie Filocalia, cuprinzând gândirea „nepticilor” tradusă pe teritoriu românesc din greacă de Paisie Velicikovski;
 În sfârşit, Prorocia fericitului ieromonah Ieronim Agatanghel din Sikelia, 1279 – stranie profeţie atribuită unui enigmatic călugăr bizantin, tipărită la Milano în 1555. Acest text oracular, cu ecouri în pasajele vaticinante din Scrisoarea I sau Memento Mori, e cunoscut nu doar lui Eminescu, ci şi lui Bolintineanu (Însemnări de călătorie) sau Grigore Alexandrescu (Anul 1840).
Aceste texte, ca şi cele de mai jos, ilustrează apartenenţa lui Eminescu la acea tradiţie spirituală autohtonă de sorginte bizantină, străbătută de o necontenită aspiraţie către un absolut sofianic, o fervoare etică şi ascetică de o uimitoare puritate, îmbrăcând forma unei înţelepciuni patriarhale cu origini străvechi. Desigur, nu e vorba de a încadra în mod anacronic gândirea eminesciană în schemele unei anumite doctrine, ci de a reliefa caracterul arhaic al sensibilităţii şi imaginaţiei sale, în ciuda modernităţii spiritului său, deschis spre teoriile ştiinţifice ale vremii. Deoarece, în chip paradoxal, noutatea mesajului eminescian constă în însăşi arhaicitatea sa. Iată în acest sens şi alte manuscrise care au aparţinut lui Eminescu, fiind utilizate de M. Gaster în lucrările amintite:
 Tetraevanghelul lui Coresi, 1561 – unul din cele mai vechi manuscrise posedate de Eminescu ; în alt exemplar, apărut la Râmnic în 1746, care aparţinuse lui Asachi şi aflat, de asemenea, în biblioteca lui Eminescu, acesta a subliniat forme lingvistice arhaice relevante (vom reveni la influenţa vechilor texte canonice asupra limbajului poetic eminescian);
 Agapie monahul – Amartolon sotirie, adecă mântuirea păcătoşilor, în Codex miscellaneus din 1692, importantă carte de cult tradusă după ediţia grecească din 1641, Veneţia; din acelaşi miscelaneu deţinut de Eminescu face parte cel mai vechi manuscris românesc al celebrului apocrif Miracolele Fecioarei din 1692, tradus de Rafail Ieromonahul după textul lui Agapie Criteanul şi tipărit la Râmnic în 1820 ;
 Cronograful lui Dimitrie Rostoveanul, 1760 (copie după originalul din 1650) – „enciclopedie” medievală cuprinzând numeroase legende bizantine apocrife ;
 Baronio – Descoperirea lyturgiei care s-au arătat păgânilor la anii 1009, Sibiu 1789 – una din cele mai vechi legende creştine difuzate pe teritoriul român ;
 Varlaam şi Ioasaf, „romanţ” ascetic, inspirat şi din viaţa lui Buddha, atribuit lui Ioan Damaschin (sec. 8): inclus în Leggenda aurea de Jacopo da Voragine şi în Gesta Romanorum, e tradus din siriacă în greacă, apoi în latină şi slavonă, iar în 1648 logofătul Udrişte Năsturel îl traduce în română (nu în slavonă, cum afirmă Rosa del Conte ). Eminescu deţine un exemplar din 1814.

O menţiune aparte se cuvine Vieţii şi minunilor preacuviosului părintelui nostru S. Vasile cel Nou. Eminescu posedă două exemplare, primul tipărit la Râmnic în 1816. Textul, care a avut mare răspândire, cuprinde o descriere cu puternică amprentă platonizantă a călătoriei sufletului după moarte prin cele 21 de vămi ale cerului. Doar după ce a traversat „vămile văzduhului”, trecând prin „interogatoriul” la care îl supun îngerii ce prezidează fiecare vamă, sufletul se prezintă în faţa „tribunalului” supremei judecăţi. Scrierea, tipărită de Atanasie Zinguropulos din Creta în 1693 la Veneţia, cuprinde trei părţi: hagiografia propriu-zisă; „Înfricoşatele iazme ale văzduhului” – viziunea lui Grigorie, discipolul Sfântului Vasile cel Nou, căruia i se dezvăluie sensurile iniţiatice ale călătoriei sufletului prin vămi (cu certe rezonanţe în Luceafărul şi Povestea magului călător în stele); şi un „Cuvânt pentru viitoarea giudecată şi pentru sfârşitul lumii”. Încă o dată se explică dimensiunea profetică şi apocaliptică a atâtor poeme unde Eminescu se face interpretul unei mentalităţi arhaice, în care influenţele sincretismului gnostic coexistă cu simplitatea adâncă a entuziasmului contemplativ vibrând de un impuls irezistibil către lumina spaţiilor celeste.
Alte texte, parte din donaţia Maiorescu, sunt Vieţile tipărite de Dosoftei în 1682, şi Mineele, de Chesarie şi Filaret, Râmnic 1774 – texte imnopoetice şi de inspiraţie hagiografică, de o extraordinară luminozitate şi frumuseţe poetică.

Regăsim în „limba veche şi-nţeleaptă” a tuturor acestor texte străvechi acel miracol de savoare şi expresivitate a limbajului poetic eminescian, acea magie naturală a graiului neaoş pentru care metafora este modul firesc de fiinţare. Toate aceste scrieri respiră acelaşi parfum tainic şi pios al altui timp, aceeaşi nostalgie inconfundabilă a unui spaţiu mitic originar – „rai de taină”, tărâm al unei transcendenţe ce rămâne obiectul unui „dor” metafizic nemărginit, patrie celestă etern râvnită cu o mistică sete „de nestins” („Tu treci prin lume străin şi efemer / Cu sufletu-n lumină şi gândurile-n cer”).

Familiarizării cu această limbă „ca un fagure de miere” a textelor liturgice româneşti, pătrunsă de un „farmec sfânt şi ne-nţeles” (de urechea profană), de o dulce şi inefabilă vrajă, i se datorează particularităţile arhaizante ale stilului eminescian. (Iată un exemplu, aproape la întâmplare, de stihiră: „Unde umbreşte darul tău, de acolo se goneşte putererea celui rău; că nu suferă să rabde lumina ta luceafărul cel căzut”). Căci revoluţia lingvistică şi poetică pe care Eminescu a înfăptuit-o, înnoind limbajele poeziei şi prozei, extinzând registrele stilistice, întemeind practic întreaga poetică română modernă, nu creează totuşi nicio ruptură în cadrul unităţii lingvistice pe care textele aparţinând tradiţiei izbutiseră să o creeze pe teritoriul românesc. „Suta a 17-a e purtată de ţinta de a da unitate limbii şi poporului” , scrie el, conştient de propriul său efort de a se integra în această tradiţie păstrându-i unitatea. Nu se poate inova decât după ce tradiţia a fost intim asimilată.

Or, canoanele şi troparele, icoasele şi condacele, stihirele şi teotochiile, şi celelalte forme ale imnopoeziei compuse de imnografi bizantini din secolele V-IX precum Roman Melodul („Pindarul poeziei de cult”), George Pisidul, Efrem Sirul, Andrei din Creta, Ioan Damaschin, Cosma din Maiuma, Teofan din Niceea etc. – capodopere de compoziţie poetică şi melodică, cuprinse în Minee –, au constituit direct sau indirect infra-modelul ritmic, prozodic şi retoric al poeziei eminesciene. Asimilarea profundă şi deliberată, la nivel formal ca şi spiritual, a acestor sublime poeme liturgice, explică incomparabila muzicalitate a cadenţelor eminesciene, magia luminoasă a cuvintelor, cu sonorităţi de incantaţie. În aceste cânturi sacre, transmise aproape neschimbate peste 1500 de ani (Lumină lină, Fos ilaron, Imnul de seară, datează din sec. II) îşi are modelul acea „pneumatizare” a limbajului poetic eminescian, străbătut de lumină ca de o aură astrală ce transfigurează fiecare vers, strălucind în propria-i splendoare asemenea unui cristal incendiat de o rază. (După cum, în limbaj isihast, trupul se „pneumatizează”, până când carnea devine transparentă asemeni „cleştarului”, diafanizată deplin de lumina neapropiată): „Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut / Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut… / Cu raza zilei albe eu geniul ţi-l aprind…”

Vocaţia solară, angelică şi eudemonic-celestă ce permează imnurile mineice sau psalmii are drept origine acelaşi nucleu iradiant de viziune, în jurul căruia se articulează rostirea poetică eminesciană, iluminată de fulguraţiile ameţitoare ale unor hierofanii grandioase, proiectate în „lumile de soare în care-oi dăinui”.

Aceste străfulgerări vertiginoase „harice”, relevând substanţa însăşi a realităţii, constituie centrul strălucitor („Eu vin din centrul lumii încoronat de sori” ) care organizează întreaga poezie eminesciană. La acest nivel trebuie căutată „coerenţa” şi unitatea estetică şi lirică a operei sale – expresie a unui neîncetat proces palingenetic de reelaborare poetică a acestor experienţe copleşitoare, irepetabile fanii în care universul creat este văzut ca semn, figură transcendentă ce-şi dezvăluie sensul esenţial prin contemplarea plină de dragoste. În manifestările lumii fenomenale – ape, codri, nori, munţi, razele lunii, roua de pe petala florii – Eminescu desluşeşte imaginea graţiei infinite, şi intuieşte „soteriologic” finalitatea acestei vădiri: „El este-al omenirii izvor de mântuire… / El este moartea morţii şi învierea vieţii” (Rugăciunea unui dac).

Iată, în sfârşit, o serie de manuscrise provenind de la Neamţ, Blaj etc., pe care Eminescu le-a deţinut la un moment dat, sau cu care a fost în contact într-un fel sau altul: Orighen, Dionis Ariopaghitul, Clement Alexandrinul (Stromata), Filon Iudeul, Ioan Chrisostomul, Grigore Palama, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazians, Chiril din Alexandria, Simeon Metafrastul, Nil, Evagrie Ponticul, Calist, Coridaleus, apoi Ioan Scărarul, Toma da Kempis, Andrei Criteanul, Anastasie Sinaitul, Teodor Studitul, Epifanie – ultimele traduse de Samuil Clain din Blaj etc.

Eminescu a posedat, sau a studiat şi a adnotat cu grijă, toate aceste texte de aparţin patrimoniului spiritual arhaic al poporului român. Aceste scrieri canonice au perpetuat tradiţia isihastă răsăriteană; ele n-au avut o influenţă limitată la conduita ecleziastică, ci au modelat întreaga mentalitate românească încă de la începuturile sale, oferindu-i un model existenţial peren. Chiar şi incomplet, acest „inventar” al bibliotecii lui Eminescu demonstrează că „omul deplin al culturii române” se înscrie în această mentalitate autohtonă, permeată de un sentiment imanent al apofaticului. Eminescu a preluat şi asimilat în fiinţa sa spirituală nu doar conţinuturile culturale şi valorile lingvistice ale acestei Tradiţii – impregnate de altfel de subtilitatea polemică şi eleganţa retorică ce caracterizează înţelepciunea elenică şi alexandrină – ci dimensiunea ce o caracterizează la nivelul cel mai profund: deschiderea către sensul cosmic al numinosului trăit în acelaşi timp ca relaţie afectivă personală. Este, poate, dimensiunea ce defineşte cel mai bine originalitatea eminesciană, cea care – citându-l pe Arghezi – îl face pe Eminescu să fie universal, tocmai fiindcă este foarte român.

——————————————-
Articol apărut în numărul din iulie 1989, dedicat Centenarului Eminescu, al revistei Convingeri comuniste a Universităţii din Bucureşti. În ciuda numelui publicaţiei, impus de autorităţi, studiul menţionează scrieri patristice, părinți și scriitori ai Bisericii și alți autori din tradiţia creştină, în dezacord cu ideologia ateistă a epocii. Vlad Niculescu, redactorul de atunci al revistei, a avut meritul publicării acestui număr deosebit al revistei, dedicat lui Eminescu.
St. Cacoveanu, Eminescu la Bucureşti în 1868-69, apud Alexandru Elian, „Eminescu şi vechiul scris românesc”, în Studii şi cercetări de bibliologie, Ed. Academiei, I, 1955, p. 188.
Op. cit., p. 148.
Vezi Cornel Mihai Ionescu, „Cratylos: oglinda şi punctul”, în Caietele Eminescu, VI, Bucureşti, 1985, p. 121.
Rosa del Conte, Eminescu o dell’assoluto, Modena, 1961, p. 292.
Ibid., cf. Ion Bianu, N. Hodoş, D. Simonescu, Bibliografie română veche
Ibid., cf. Ion Bianu, N. Hodoş, D. Simonescu, Bibliografie română veche, Bucureşti, II, p. 482 nr. 697.
Moses Gaster, Chrestomaţie română, I, Bucureşti, 1891, p. 194.
Alexandru Elian, op. cit., p. 154; I. Bianu, N. Hodoș, op. cit., III, p. 325 nr. 106.
Paul Cernovodeanu, „Eminescu şi cronografele româneşti”, Caietele Eminescu, II, 1974; N. Cartojan, Cărţile populare în literatura română, Bucureşti, 1974, II, 24; M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1983, 262.
M. Gaster, ibid.; F. Sulzer, Istoria Daciei Transalpine, 1782, apud Rosa del Conte, op. cit., 457.