Dr. Andrei Dîrlău: ICR – o instituție căzută în obscuritate

Institutul Cultural Român se află azi la gradul zero al insignifianței.

La 20 ani de la adoptarea Legii 356/2003 pentru organizarea ICR-ului, el se găsește redus la un nivel de operare neglijabil. Subfinanțarea reprezentanțelor, cărora li s-au alocat bugete mai prizărite ca oricând, nu le permite decât să subperformeze. Sub o conducere regretabil parașutată, în virtutea algoritmului, direct de la Cotroceni pe același criteriu vechi de 34 de ani care a adus România acolo unde este azi – cel al loialității personale față de lider și nimic altceva –, ICR-ul pare lansat pe traiectoria unei demolări deliberate, a unui destin neînsemnat.

Menit a fi o instituție-cheie a promovării culturii române în străinătate, ICR-ul este azi la nadirul istoriei sale, jucând un rol mai periferic ca oricând.

În cadrul ședinței Consiliului de Conducere de la sfârșitul lui 2022, când s-a supus la vot planul de activități al fiecărei reprezentanțe, nici măcar nu s-a prezentat și bugetul fiecăreia, neputându-se deci cunoaște și vota nivelul derizoriu al acestor bugete.

Cu reprezentanțele paralizate bugetar, ICR poate funcționa cam la fel cum ar putea funcționa MAE fără a-și finanța ambasadele.

Nu doar superputerile globale pot recurge la folosirea culturii și a diplomației culturale pe post de soft power. ICR trebuia să fie integrat într-un sistem de instituții care să aplice politica României în domeniul politicii externe și al promovării intereselor noastre pe plan extern. Adică să fie inclusiv un instrument de soft power.

Ca formă de „putere inteligentă”, puterea „blândă” încearcă să faciliteze obținerea unor anumite rezultate prin atracție, persuasiune, seducere culturală, axiologică, estetică sau spirituală.
Eficacitatea puterii soft depinde de legitimitatea, autenticitatea și atractivitatea valorilor promovate, de impresia de bunăvoință, generozitate, competență sau harismă pe care o proiectează, spune Joseph Nye, creatorul conceptului.

Suntem departe de așa ceva. Un ICR aflat la cota cea mai joasă din istoria sa, marginalizat prin deprivare de resurse, coborât la rang de mărunt debușeu s(in)ecuristic, cu șefi numiți pe criteriile cunoscute, care încasează salarii disproporționate față de banii alocați programelor culturale efective, este incapabil să exercite vreun fel oarecare de putere, fie ea soft sau altminteri.

De altfel, nici nu știu ca România să aibă vreo viziune sau strategie de soft power pe plan extern, unica noastră ambiție părând să fie să promovăm cultura altora – sau, pur și simplu, nici o cultură.

Când, într-un stat eșuat, drogații ucid copii cu mașina și benzinăriile ilegale sar în aer, îi mai pasă cuiva de cultură?

———————–

Andrei Dîrlău este scriitor, teolog, doctor în istoria și filosofia religiilor, traducător, membru în Consiliul de conducere al ICR.

Cărți publicate: China harului (autor), Cartea lucrurilor tainice (autor), Corectitudinea politică (coordonator), Părintele Adrian Făgețeanu și Rugul Aprins (coordonator), Părintele Galeriu – Vocația pascală a Creației (volum îngrijit), T. Engelhardt – După Dumnezeu (volum tradus și îngrijit – în curs de apariție).