DARA BARNAT: „În Whitman există speranță pentru noi toți”

„CRED CĂ VALORILE PE CARE LE PROMOVEAZĂ POEZIA LUI POT AJUTA LUMEA SĂ DEPĂȘEASCĂ URA ȘI DIVIZIUNEA CARE PAR SĂ SE AGRAVEZE TOT TIMPUL, ÎN ÎNTREAGA LUME. ÎN WHITMAN GĂSEȘTI ACCEPTAREA SINELUI, INDIFERENT DE IDENTITATEA SAU ORIENTAREA TA. EXISTĂ O MUZICĂ INTRINSECĂ. EXISTĂ SPERANȚĂ PENTRU NOI TOȚI.” – DARA BARNAT

În așteptarea numărului de toamnă/iarnă al revistei Poet Lore, editorialista Jessica Mason i-a trimis un e-mail poetei Dara Barnat cu întrebări despre poeziile care vor apărea în paginile revistei și legătura ei – în trecut și în prezent – cu opera lui Walt Whitman.

JM: Ce v-a atras inițial la Walt Whitman?

DB: În timp ce căutam un subiect pentru cercetarea mea de doctorat, am descoperit că „Leaves of Grass” a lui Walt Whitman nu era o singură carte, ci mai multe cărți, fiecare distinctă, cărți pe care le-a revizuit și la care a lucrat o mare parte din viața sa. Prima ediție din 1855 și ultima, cunoscută sub numele de ediția Deathbed din 1891-’92, sunt cele mai disponibile, dar toate pot fi găsite la The Whitman Archive (whitmanarchive.org). Am tipărit edițiile și am stat în biblioteca de la Universitatea Tel Aviv săptămâni întregi, citindu-le pe fiecare de la început până la sfârșit. Pe măsură ce citeam volumele, mi s-a părut că tot ce aș avea vreodată nevoie să știu despre poezie se afla în Whitman. „Oprește-te zi și noapte la mine și vei ajunge la originile tuturor poeziilor.” Era linia, sinele, corpul, respirația, divinul. A existat o contopire profundă cu viața și o reconciliere cu moartea. Au fost frângerea inimii, intimitate și absolvire. Nu mi-a plăcut totul la Whitman. Whitman ca persoană avea partea lui de defecte și prejudecăți. Dar această legătură cu poezia lui Whitman, un fel de „fuziune”, pentru a folosi termenul său, a inspirat atât cercetarea mea cu privire la receptarea sa de către poeții evrei americani, cât și propria mea poezie.

JM: Cum se explică influența operei lui Whitman asupra creației tale? Cum a influențat forma și limbajul poemelor care vor apărea în numărul de toamnă/iarnă?

DB: De la Whitman am învățat că poezia poate fi fizică, intelectuală, spirituală și empatică. Am ținut cont de aceste calități, deși poeziile mele tindeau să fie scurte și concise în ceea ce privește limbajul. Abia când am început să scriu o poezia „Ce noroc să trăiești”, în viitoarea mea carte ”In the Absence”, m-am extins în versuri mai lungi și în descrierea lui Whitman. După volumul „În absență”, care vorbea despre întunecarea spiritului tatălui meu, aveam nevoie de un cadru în care să scriu poezii noi. Nu pentru mulți dintre noi viața poate interfera atât de ușor cu procesul de creație. Dar trebuie să scriu ca să continui să viețuiesc. Am început un proiect scriind poezii despre fericire, dar prin care nu am putut merge mai departe. În schimb, am decis să scriu o poezie pe săptămână, care să răspundă la cele cincizeci și două de secțiuni din „Cântecul meu”. Un an de ”Song of Myself”. Poeziile mele se inspiră din Whitman pentru a explora un mod de supraviețuire și chiar de dezvoltare în mijlocul fricii, incertitudinii și pierderii suferite și pe care mulți dintre noi le trăim în mod individual. Nu puteam începe poeziile pe o pagină goală, așa că m-am sprijinit pe Whitman pentru a putea începe. În fiecare săptămână, citeam din ”Song of Myself” alegând rânduri ca epigraf. Unele dintre poeziile mele sunt ecouri la versurile whitmaniene, iar altele merg într-o direcție diferită. Am început prima secțiune în iunie 2015 și am terminat o schiță a manuscrisului în urmă cu aproximativ o lună. Deși încă studiez colecția Whitman, titlul avut în vedere este ”Be Unafraid to Walk in the Light of Nothing.”

JM: Dumneavoastră și editorul Jody Bolz ați corespondat pe tema clarificării contextului versului din „Song of Myself” citat în epigraful „The Age I am to Myself”. Cum v-a influențat implicarea editorului în raport cu poezia lui? Cum vă simțiți când vedeți o poezie de-a dumneavoastră apărută separat de seria în care a fost scrisă?

DB: Da, corespondența cu Jody a fost, ca întotdeauna, o plăcere! Cred că editarea este, sau poate fi, un act de o mare comprehensiune. Când mi-am trimis poeziile la ”Poet Lore”, poezia „The Age I Am to Myself” (intitulată inițial „The Age She Is to Herself”) a trecut prin câteva schimbări cruciale în urma schimbului nostru de idei. Poezia mea, prima din seria „Cântecul meu”, a început cu un epigraf din secțiunea întâi: „Eu, acum treizeci și șapte de ani în perfectă sănătate, încep,/ Sperând să nu încetez până la moarte.” Acest epigraf, despre care știam că nu a apărut în versiunile anterioare ale poemului „Song of Myself”, a fost emoționant pentru mine. Whitman era mai în vârstă și destul de bolnav când a adăugat acel rând referitor la vârsta lui. Am fost mișcată de ideea lui că în poezie putem fi cei mai vitali și putem rămâne tineri și sănătoși pe vecie. „Eul” din „The Age I Am to Myself” va avea întotdeauna treizeci și șase de ani. Jody și Ethelbert au identificat faptul că mulți cititori nu știu că Whitman a adăugat acest vers la o vârstă mult mai înaintată și nici nu i-ar înțelege semnificația pe baza versurilor de început ale poemului. Jody m-a ajutat să-mi revizuiesc versurile, să clarific această discrepanță și să prezint acest context cititorului. Această corespondență, pentru mine, a consolidat un aspect de bază al poemului. Sunt foarte recunoscător pentru atenția acordată de Jody muncii mele în ultimii ani. De asemenea, sunt fericit că cele două poezii „Vârsta în care sunt” și „Ce știe Mușchiul Spaniol” apar independent de altele în manuscris. Sper că toate poeziile „Cântecul meu” vor fi în dialog unele cu altele dar și că vor putea fi la fel de semnificative și separat. Sunt conștientă că mulți au citit „Song of Myself”, dar sper, de asemenea, că poeziile vor fi înțelese fără cunoștințe prealabile despre poemul lui Whitman. Iau „Song of Myself” ca punct de plecare pentru propriile mele poezii, mai degrabă decât să încerc să fac o declarație despre Whitman. Oricum, aștept cu nerăbdare să-mi văd poeziile în revista ”Poet Lore”, unde sigur își vor găsi locul potrivit.

JM: Ați spus în „Teaching Walt Whitman in Tel Aviv” că studiul lui Whitman „în timp ce este sub amenințarea violenței psihologice și fizice este de fapt crucial” și că poezia sa a devenit din ce în ce mai relevantă în aceste vremuri. Cu toate acestea, există mulți care îl consideră pe Whitman ca fiind o lectură vetustă. Ce le-ați sugera pentru ca ei să-și reconsidere părerea și să se conecteze cu opera lui?

DB: Am scris „Teaching Walt Whitman in Tel Aviv” în 2012, în timpul unei perioade îngrozitoare de lupte în acea regiune. Eseul a fost inspirat de deconectarea aparentă dintre război și studierea lui Whitman. Ceea ce am ajuns să cred este că mesajele predominante din Whitman – deși el nu este nicidecum perfect – sunt nediscriminarea, egalitatea și toleranța. La urma urmei, o motivație puternică pentru Whitman a fost convingerea că poezia ar putea salva națiunea sa iubită, fracturată. Cred că valorile pe care le promovează poezia lui pot ajuta lumea să depășească ura și diviziunea care par să se agraveze tot timpul, în întreaga lume. În Whitman găsești acceptarea sinelui, indiferent de identitatea sau orientarea ta. Există o muzică intrinsecă. Există speranță pentru noi toți.

Traducere: Irina Airinei

Dara Barnat este profesor de poetică, scriere creativă și scris academic. Este Doctor al Universității din Tel Aviv, unde este profesor și șef al Diviziei de limbi străine. Dara este autoarea a trei culegeri de poezie: „Migrație împotriva vântului” (2009), „În absență” (2016) și „ Orașul din care fug: Poezii din Tel Aviv” (2020). A publicat volumul: „Walt Whitman și crearea poeziei evreiești americane” în Iowa Whitman Series în 2023.