AFnewsChestiunea dureroasă a Tezaurului României din unghiuri de vedere diferite. Ce se vede în oglindă? Chipul (dez-)umanizării (n.red.)
Tema Tezaurului României apare în spațiul informațional al Federației Ruse cu o insistență de invidiat. În justificare se poate spune că nu apare de nicăieri: de fiecare dată, discuția este inițiată de partea română, care încearcă timp de 107 de ani să revendice mai întâi de la URSS și apoi de la succesoarea acesteia, Federația Rusă, rezerva de aur a Băncii Naționale a României. Împreună cu o listă lungă de valori culturale și istorice, rezerva de aur a fost transferată în decembrie 1916 pentru păstrare temporară către Imperiul Rus, aliat al Antantei.
Un nou val de ridiculizare și batjocură la adresa „perseverenței irepresibile a românilor insolenți și nerecunoscători” (nu este un citat direct, dar o reproducere precisă a tonalității generale a discursului public) s-a ridicat în spațiul rusofon în decembrie 2023, după ce Banca Națională a României a organizat la 20 noiembrie un simpozion cu tema „Tezaurul României evacuat la Moscova — un drept de creanță mai vechi de un secol”, în cadrul căruia au fost prezentate volumele ”The Romanian National Bank Treasure taken to Moscow and never returned” de Cristian Păunescu și ”The Destiny of Romania’s Treasury — Arguments from the Russian Archives” de Ilie Schipor.
Traducerea în limba engleză a cazului românesc indică în mod clar dorința de a internaționaliza discuția și de a ridica problema restituirii de la negocierile tradițional bilaterale la nivel internațional.
Dacă lăsăm deoparte insulte, ridiculizări și batjocuri obișnuite în spiritul șovinismului Marii Rusii (în terminologia bătrânului Lenin), noua rundă de discuții pe această temă în spațiul informativ rusofon se bazează pe poziția care a rămas neschimbată în ultimii 60 de ani (de la negocierile lui Brejnev cu Ceaușescu din 1965):
– nu au existat inițial 93 de tone de aur, ci 64, pe care vi le-am restituit demult;
– dacă nu s-a restituit ceva, s-a dus în contul contribuțiilor pentru pagubele provocate de armata română pe teritoriul URSS în timpul celui de-al doilea război mondial;
– de fapt, nu Rusia este datoare României, ci România este datoare Rusiei pentru tot binele făcut în anii Pactului de la Varșovia.
Răspunsul Rusiei a culminat cu un film într-un format pseudo-documentar acompaniat cu o bandă sonoră tulburătoare în care propaganda textuală este însoțită de videoclipuri împrumutate din cronici istorice care n-au nicio legătură cu subiectul în discuție. Filmul a fost produs de Studioul lui Serghei Medvedev pe canalul de televiziune militar „Zvezda”.
Nu e greu de ghicit că, dacă timp de 107 de ani nu s-a făcut niciun progres semnificativ în rezolvarea problemei Tezaurului României, înseamnă că părțile nu au un punct comun. Cu alte cuvinte, părțile vorbesc limbi diferite și fac apel la sisteme de valori incompatibile. Îndrăznesc să sugerez că, dacă se continuă așa, nimic nu se va schimba vreodată în această situație. Dar noi toți ne-am dori să se schimbe.
Partea română nu vede nicio logică în poziția Federației Ruse, iar vocabularul Federației Ruse nu are cuvintele necesare pentru a traduce argumentele românești (de fapt, universale!). Totuși, sunt convins că există o șansă de înțelegere reciprocă, pentru că dislexia etică în starea actuală a limbii ruse este un fenomen temporar. Este suficient să ne amintim că înainte de revoluția din 1917 nu existau probleme: nu întâmplător Imperiul rus însuși a oferit României serviciile de depozitare temporară a patrimoniului național. Întrucât ambele părți vorbeau o limbă în care se înțelegeau, România a căzut de acord, deși inițial plănuise să-i predea Marii Britanii rezerva de aur a Băncii Naționale.
Pe de altă parte, limbajul dislexiei etice vorbit astăzi de Federația Rusă nu este – surpriză! – „privilegiul” exclusiv al acestui stat. Convingerea mea profundă este că limbajul Federației Ruse, care se numește Realpolitik, a devenit universal și omniprezent: în Uniunea Europeană, în Statele Unite și în China, printre altele.
De îndată ce partea română va conștientiza și ea această realitate, va avea o șansă de a rezolva problema vechiului conflict. Mai ales că, în mod inconștient, Banca Națională a României a făcut deja un pas în această direcție, înlocuind imperativul etic în problema Tezaurului României cu banalul drept de creanță, silabisit chiar în titlul simpozionului BNR din noiembrie.
Astfel, avem de-a face cu două limbaje pentru interpretarea existenței sociale: imperativul etic și Realpolitik. Aceste limbaje se dezvoltă în paralel și nu se intersectează în niciun fel. Poziția României ignoră limbajul Realpolitik-ului și este construită în întregime pe imperativul etic.
Logica imperativului etic se percepe ușor fiindcă este imanentă naturii umane. Nu contează dacă simțul interior al dreptății este de natură divină (viziunea creștinismului și a lui Immanuel Kant), sau este dobândit în urma evoluției și a simbiozelor milenare. Esențial este că fiecare individ, dacă e normal din punct de vedere mental, descoperă cu ușurință acest imperativ în orice situație.
De pe poziția imperativului etic, problema Tezaurului României se rezolvă cu ușurință. Atunci când România a predat patrimoniul său național Rusiei pentru a fi păstrat temporar, ea și-a pus încrederea în Rusia. După ce bandiții și teroriștii au preluat puterea în Rusia, această încredere a fost călcată în picioare. Mai întâi Troțki a declarat că aurul, bijuteriile, manuscrisele și tablourile vor fi returnate doar în mâinile “poporului român” și nu ale burgheziei. Apoi, Lenin a ordonat ca aurul să fie topit pentru a distruge marca Băncii Naționale a României. Stalin a ordonat ca lingourile să fie amestecate cu bunurile de la Gokhran (Fondul de stat al metalelor și al pietrelor prețioase). Apoi România a fost ocupată de Armata Roșie, și țara, împreună cu restul nefericitelor popoare din Europa de Est, și-a pierdut independența politică și economică pentru aproape o jumătate de secol. Exact în această perioadă România a primit o recepție după toate regulile fărădelegii mafiote (chintesența eticii bolșevice!): „Nu noi vă suntem datori, ci voi ne sunteți datori nouă. Așa că ai grija ce vorbești (rusește – filtrui bazar), că altfel începem o numărătoare inversă pentru datoriile tale (rusește – postavim na șciotcic)”.
Conform logicii imperativului etic, tot ceea ce a fost luat de către Rusia pentru depozitare temporară ar trebui să fie returnat fără condiții și rezervări suplimentare. Și abia atunci s-ar putea (și evident că ar trebui) să se facă pretenții pentru daunele provocate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către armata română.
În acest caz, nu contează deloc care va fi rezultatul: dacă se va face un „give-and-take” sau România va rămâne scadentă. Important este că înșelarea celor care au avut încredere în tine este cel mai mare păcat în sistemul de valori creștine (să ne amintim de lacul înghețat Cocytus din ultimul cerc al iadului lui Dante Alighieri, unde demonii rod capetele ticăloșilor care i-au înșelat pe cei care au avut încredere în ei).
Orice altă secvență de acțiuni (mai întâi târguiala, apoi stingerea reciprocă a datoriilor) se numește jaf (rusește – gop-stop). Sau… Realpolitik!
De ce reușim să trecem cu atâta ușurință de la cel mai mare păcat creștin la invenția lui Machiavelli, Bismarck, de Gaulle, Brzezinski și Kissinger? Pentru că, cel puțin în ultima sută de ani, Realpolitik a devenit singura logică care a ghidat fiecare entitate guvernamentală de pe planetă. Pentru că nu a existat nimic altceva decât Realpolitik în Tratatul de la Versailles, în trădarea Cehoslovaciei de către Aliați, în ocuparea Basarabiei și a statelor baltice de către URSS, în seria nesfârșită de războaie purtate de URSS și SUA peste tot, fără niciun an de răgaz după cel de-al Doilea Război Mondial.
Toate infracțiunile juridice la care am asistat după 11 septembrie 2001 – de la Patriot Act american, care a distrus fundamentul constituțional al drepturilor civile, la agresiunea rusă în Ucraina, care a distrus definitiv fațada status quo-ului internațional care putrezise de mult timp din interior – reprezintă aceeași Realpolitik în care imperativul etic este inactiv.
Întrucât publicul românesc este cel care preferă să adere strict la imperativul etic și să ignore Realpolitik, cu care noi toți cei din lume, trecând peste dezgust și greață, trebuie să ne confruntăm, voi da un exemplu proaspăt.
Acum un secol România a încredințat Rusiei patrimoniul său național, iar aceasta din urmă l-a decontat la zero cu contribuții pentru pagubele produse în anii de ocupație din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A încălcat Rusia imperativul etic? Fără echivoc.
În zilele de azi Rusia a încredințat UE și SUA propriile rezerve valutare, iar apoi a atacat fără milă Ucraina, provocând pagube îngrozitoare infrastructurii sale (nu mai vorbesc de catastrofa umanitară). Ce au făcut UE și SUA? Au înghețat activele Băncii Centrale a Federației Ruse și acum inventează cu frenezie un temei juridic pentru a expropria aceste rezerve și a le transfera Ucrainei pentru a compensa daunele înainte de încheierea ostilităților.
Ne amintește ceva, nu-i așa? Într-adevăr, ne confruntăm cu exact aceeași insultă la adresa eticii din partea Realpolitik-ului pe care o găsim și în poziția Rusiei cu privire la Tezaurul României.
În consecință, cu cât mai repede toate părțile vor învăța să separe cele două discursuri atunci când evaluează realitatea, cu atât mai puține excese vor avea loc în viitor.
Are România o șansă reală de a primi o compensație plină pentru încrederea naivă demonstrată acum 107 de ani? Propun să separăm discursurile.
În cadrul Realpolitik-ului, există cu siguranță o șansă bună. Dacă Rusia este învinsă în războiul din Ucraina, dacă economia sa se prăbușește sau dacă se produce o schimbare radicală de putere, demersul BNR de a internaționaliza subiectul Tezaurului României ar putea fi la fel de eficient ca și decizia de aderare la Puterile Aliate în 1916. Tratatul de la Trianon a dat României Transilvania. Un potențial tratat privind contribuțiile inevitabile ale Rusiei la Ucraina ar putea include și compensații pentru patrimoniul național al României.
Totuși România ar trebui să fie conștientă că soluția la problema Tezaurului României în acest scenariu are loc doar în discursul Realpolitik și doar în condițiile înfrângerii Rusiei sau a unei schimbări radicale de putere în această țară. Realpolitik, însă, este o domnișoară capricioasă. Dacă Rusia încheie un tratat cu Statele Unite înainte de a fi învinsă (așa cum s-au rezolvat întotdeauna în trecut conflictele dintre acești monștri nucleari), drama „Aurului românesc” nu își va găsi happy-endul.
În mod paradoxal, în cadrul unui discurs alternativ – imperativul etic – România de asemenea are o șansă de a-și vindeca trauma națională. Cel puțin teoretic. Cu toate că astăzi rezultatul războiului este, din păcate, mai vag ca niciodată, comportamentul elitei ruse în cazul unei schimbări radicale de putere (este vorba nu de o înlăturare a lui Putin, ci de o eradicare definitivă a ideologiei rasismului) poate fi prevăzut. Dacă Rusia adoptă etica creștină după care s-a ghidat cândva Imperiul Rus, o restituire necondiționată a Aurului românesc este mai mult decât probabilă.
În acest caz, însă, România ar trebui să fie conștientă de faptul că după restituire problema contribuțiilor din cel de-al Doilea Război Mondial va fi inevitabil reintrodusă în discuție și s-ar putea întâmpla că, în pofida lipsei de ambiguitate etică, rezultatul final, din punctul de vedere pur material, să nu fie la fel de pozitiv.
Sunt nevoit să-mi închei replica cu un măr putred care amenință să strice întregul butoi. În viața reală scenariul descris mai sus în cadrul discursului etic are o șansă neglijabilă de prăvălire. Problema este că trăim într-o lume globalizată și orice schimbare radicală în paradigma comportamentală a unui stat nu poate exista în afara contextului general.
Să presupunem că la putere în Federația Rusă ajung idealiști de înaltă ținută morală, care adaptează imperativul categoric ca politica lor oficială pentru construirea relațiilor internaționale. Câte zile credeți că va supraviețui acest stat înconjurat de alte state care își construiesc propriile relații necondiționat pe Realpolitik?
Întrebarea este retorică. O singură șansă pentru România de a rezolva drama patrimoniului național în cadrul discursului etic se prezintă în scenariul când Uniunea Europeană, SUA, China și Rusia hotărăsc să abandoneze simultan Realpolitik ca mod exclusiv de-a conduce relațiile internaționale.
Când se va întâmpla acest lucru? Cel puțin nu într-un viitor previzibil, fiindcă aici nu este vorba de Federația Rusă sau de orice alt stat, ci de stat ca instituție. Atâta timp cât această instituție există pe planetă, Realpolitik ca limbajul firesc al statului modern va rămâne leitmotivul relațiilor internaționale.
Prin urmare, României nu-i rămâne decât primul scenariu, adică, să pună la o parte imperativul etic și să acționeze în cadrul Realpolitik-ului. Cu atât mai mult cu cât, până acum, țara se descurcă destul de bine cu ajutorul BNR.
Punctul final al textului meu va fi o adaptare a lui Shakespeare la realitatea noilor vremuri: „All the world’s a tragic stage”.
Despre autor:
https://en.wikipedia.org/wiki/Sergey_Golubitskiy
Autorul, în prezent, colaborează la Novaya Gazeta Europa (Letonia)
Adaugă un comentariu