ACAD. IOAN-AUREL POP: Austria noastră cea de toate zilele

În 1683 (adică în urmă cu 340 de ani), după un asediu teribil al otomanilor, în timpul căruia vienezii ajunseseră să mănânce câini, pisici și chiar unele rozătoare fetide, orașul era eliberat de o oaste creștină condusă de Ioan Sobieski, regele Poloniei. În despresurarea Vienei, un rol important au jucat și românii, care, paradoxal, erau prezenți în ambele tabere combatante, adică în oastea lui Ioan Sobieski (unități de boieri și oșteni din Moldova, vasală prin tradiție Poloniei) și în oastea sultanului (în care principii Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei fuseseră obligați să meargă, ca vasali, cu propriile armate). Doar că aceștia din urmă sabotaseră acțiunea otomanilor, ajutându-i pe austrieci cu informații, cu pasivitate, cu paie trase în loc de ghiulele de tunuri etc. Acest lucru a fost recunoscut chiar de primarul Vienei, care a aprobat în urmă nu cu mulți ani așezarea unei plăci comemorative pe zidul bisericii din Kahlenberg (dealul din preajma Vienei, unde sunt cinstiți și polonezii), în memoria acestor români.

După victoria oștilor creștine, începea Reconquista răsăriteană. Țările și popoarele creștine din Europa Centrală, ocupate de-a lungul secolelor de islamici, urmau să fie eliberate, dar nu de oastea poloneză învingătoare, ci de forțele creștine aliate într-o Ligă Sfântă. De victorie au profitat, însă, Habsburgii. În 1686-1687 era eliberată Ungaria propriu-zisă și capitala sa istorică Buda (după circa un secol și jumătate de stăpânire otomană), iar la 1688 era eliberată, în linii mari, și Transilvania. În cazul Transilvaniei, „eliberarea” era un fel de a spune, fiindcă principatul nu fusese niciodată ocupat de turci. Transilvania era privită din afară ca aflându-se în sistemul otoman, deoarece figura (din 1541) sub suzeranitatea sultanului, ca și Țara Românească și Moldova, dar se bucura de un regim foarte lax, de semi-independență. De aceea, stările sau națiunile (grupurile privilegiate) – sașii, secuii, o mare parte a nobililor maghiari – s-au opus cu armele impunerii „protecției” Habsburgilor. Printre opozanți, au fost și grupuri de români, între care faimosul „haiduc” Pintea Viteazul și aderenții lui din Maramureș și Părțile Vestice, încadrați în marea mișcare antihabsburgică condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea, cunoscută și sub numele de Războiul Curuților (1703-1711). Nu degeaba, cronicarul secui Mihail Cserei deplângea soarta țării sale, încăpute pe mâinile regimului de la Viena, afirmând că „sărmana Transilvanie” schimbase „jugul de lemn turcesc cu jugul de fier al Habsburgilor”. Românii au sperat în mai bine, dar promisiunile Curții imperiale nu au fost respectate. Li s-a promis, în schimbul „unirii cu Biserica Romei”, egalitate cu națiunile privilegiate (ungurii, sașii și secuii), dar nu li s-a acordat această egalitate; au înaintat împăratului de la Viena câteva zeci de memorii, dar în zadar; s-au încrezut în „drăguțul de împărat” în timpul lui Horea, care, în schimb, a fost tras pe roată la Bălgrad (Alba Iulia) în 1785; s-au încrezut, tot așa, în suveran la 1848-1849, dar au fost aspru pedepsiți, iar „craiul” lor, Avram Iancu, a ajuns rătăcitor prin munți, trist, dezamăgit și bolnav. La urmă, în ultimii 51 de ani de suveranitate împărătească asupra Transilvaniei, când a activat „monarhia cu două capete” (Imperiul Austro-Ungar), soarta românilor a fost și mai grea, iar politica de deznaționalizare a fost cruntă. Evident, la 1688/1699, nu a fost vorba despre vreo eliberare (turcii nu cuceriseră niciodată Transilvania, nu o administraseră și nici o conduseseră direct, prin funcționari otomani), ci despre o ocupare și anexare. Din toate acestea, deși au sperat și au obținut câteodată și anumite drepturi firave, românii au ieșit cel mai rău.

Austria s-a ridicat de la un mic ducat la un imperiu printr-o minune, fiind ajutată în mod definitoriu de accederea Casei de Habsburg la demnitatea imperială (la calitatea de împărați ai Imperiului Romano-German, până în 1806, de împărați ai Austriei până în 1867 și de împărați ai Imperiului Austro-Ungar, între 1867 și 1918). Lozincile acestui stat central-european au fost unele pragmatice: „Poarte alții războaiele, tu, fericită Austrie, căsătorește-te” („Bella gerant alii, tu, felix Austria, nube!) și „Dezbină și stăpânește!” („Divide et impera!”). Astfel, alianțele matrimoniale, înrudirile și ațâțarea unor popoare contra altora le-au adus Habsburgilor sub pulpană multe țări și provincii și, evident, avuții. Dezamăgirea românilor a fost, până la urmă, imensă. Cu toate acestea, în mijlocul dezastrului, cei care au făcut ordine în Viena la sfârșitul Marelui Război au fost militarii români conduși de Iuliu Maniu. Nu a urmat, însă, nicio recunoaștere din partea autorităților.

Nu degeaba, Vasile Goldiș avea să lase urmașilor la 1918 un adevărat testament de forma: „Împăratul ne-a înșelat, patria (adică Austro-Ungaria de-atunci) ne-a ferecat, și ne-am trezit că numai credința în noi înșine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credință de aci înainte numai națiunii române, dar tot atunci să jurăm credință tare civilizațiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinți, neamul nostru va trăi, se va întări și fericiți vor fi urmașii noștri până la sfârșitul veacurilor”.

Habsburgii au deținut oficial Transilvania între 1688 (1699) și 1918, Banatul între 1716 (1718) și 1918, iar Bucovina între 1775 și 1918. Aceste regiuni istorice reprezintă aproape jumătate din teritoriul României. Din aceste spații, locuite (majoritar) de români, cu minorități destul de numeroase pe alocuri, s-au scurs secole la rând aur, argint, aramă, fier, sare, cereale, lemn, produse finite etc. Muzeele Vienei sunt pline de artefacte de aur și argint din Transilvania, Banat și Bucovina, celelalte bunuri intrând în tezaurul imperial, devenit apoi al statutului sau rotunjind averile personale ale marilor familii de nobili și demnitari. Ele s-au transmis din generație în generație, s-au tot înmulțit și au făcut ca și nivelul general de trai al populației din metropolă să crească. În tot acest timp, provinciile de margine sau de periferie – cum erau numite în sens peiorativ în raport cu centrul – au sărăcit. Totuși, nu se poate compara starea acestor provincii cu cea a țărilor aflate sub stăpânire ori dominație otomană. Nu este totuna să te stăpânească un imperiu mai avansat sau unul mai înapoiat. Stăpânirea austriacă a adus Transilvaniei (în sens larg) și Bucovinei anumite avantaje, legate de modelul de civilizație occidental biruitor. Dar românii au rămas tot un fel de rude sărace. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, istoricii austrieci au fost primii în elaborarea „teoriei” imigraționiste, făcându-i pe români păstori venetici din Balcani și ocupanți pe nedrept ai Transilvaniei. Mai mult, ei au împărțit popoarele aflate sub stăpânirea Habsburgilor în unele „cu istorie” și altele „fără istorie”.

Românii erau invariabil trecuți în categoria a doua, iar popoarele de această speță nu aveau dreptul la state proprii și nici la egalitate cu națiunile onorabile, cum erau ungurii, cehii ori croații. În plus, românii mai erau și ortodocși („schismatici”) sau greco-catolici, adică un fel de „ortodocși deghizați” – altă pacoste! – practicând o „religie primitivă”, plină de „eresuri”, de „superstiții”. Cam așa se învăța și la școală și tot așa se modela și educația copiilor în familii: românii nu puteau să pretindă drepturi egale cu națiunile catolice și protestante, cu națiunile „civilizate”, fiindcă erau prin natura lor „înapoiați”, „incapabili” de performanță, „inculți”. Ei erau buni de munca brută, de arat, semănat și cules, de creșterea animalelor, de slugărit la stăpâni, de plătit dări (impozite), de mers la oștire. Această concepție a centrului imperial era întărită de centrul regesc de la Buda și apoi de la Budapesta, de națiunile Transilvaniei și mai ales de maghiari, care-i priveau pe români cu același dispreț nedisimulat.

Nu am avut un start bun în istorie, nu numai cum au avut marile puteri, ci și țări mai mici, dar așezate în Occident, de unde s-au putut extinde spre alte zări, peste mări și oceane, au putut aduce de acolo unele și altele, fără să le plătească, în perioade în care era moral să faci asta. Au fost și țări continentale care s-au expandat peste alte țări și popoare și au acaparat tot ce le-a stat în putință. Acestea au acumulat și au prins gustul profitului. Noi am fost acaparați de alții și le-am dat de toate ori, dacă ne-am opus, și-au luat ei singuri ceea ce au dorit, încât nu am dobândit spiritul competiției și nici al producției destinate pieței. Tot ce aveam ne era luat sau jefuit, așa că o istorie întreagă am produs doar atât cât să trăim, nu să comercializăm. Când ne-am luat pe seamă, era prea târziu, iar competiția era câștigată de alții.

Multă lume se întreabă cum pot azi unele țări mici, precum Austria ori Olanda, să aibă o influență așa de mare în Europa. Din păcate pentru România, nu mărimea teritoriului ori numărul populației contează, ci avuția națională, venitul pe cap de locuitor, produsul intern brut și alți asemenea indicatori, la care țara noastră este codașă. Or la acești indicatori, care presupun anumite acumulări istorice, Austria și Olanda sunt pe prim plan. Ele au cheag de demult, făcut atunci când furtul de la alții era o virtute, când nu existau organisme internaționale care să urmărească, să verifice și să pedepsească astfel de evoluții. Și – ca să fim realiști – nici astăzi nu este o mare deosebire față de acele timpuri ale jafului sistematic. S-au rafinat doar formele: vin marile companii, precum OMW sau Schweighofer, și rad tot ce pot, cu acte în regulă, sărăcindu-ne mai mult decât ne închipuim. În ciuda declarațiilor și deciziilor, niciodată țările și popoarele mai mici (ca număr, dar mai ales ca avuție stăpânită efectiv) nu au fost egale cu țările mari. Și nu sunt nici azi, nici în Uniunea Europeană, nici în NATO și nici măcar în ONU. Cei mari și puternici dau ordinele, dirijează din umbră, dictează cine intră ori nu în Schengen. Austria nu este o țară mare, dar este una bogată și influentă. Ea nu mai poate duce o politică imperială, dar cultivă vag în interior prejudecăți imperiale și își arată arogant personalitatea atunci când are prilejul. Niciodată România, ajunsă târziu la un colț de masă a bogaților, nu va dicta, nu va sta alături de marile puteri. În mentalitatea austriacă – influențată mult de prejudecățile istorice menționate și de mass media – românii sunt tot „înapoiați”, „primitivi”, „mâncători de lebede”, perdanți ca model de civilizație. Ei, bulgarii și grecii sunt ortodocși, obișnuiți cu umilințele și deveniți umili. Uneori, grecii sunt exceptați, pentru că strămoșii lor au inventat democrația, pentru că nu au cunoscut comunismul și pentru că au imigrat în lume (mai ales în SUA) cu mult înainte de valurile deranjante de azi. Acestea din urmă nu vin numai din Orient, ci și din România și Bulgaria, tulburând liniștea delicată a austriecilor cu mentalitate de stăpâni și stricând unele jocuri politice interne. Românilor li se pot lua și petrol, și gaz metan, și cereale, și păduri, că doar sunt obișnuiți cu abuzurile, privațiunile și cu refuzurile. Și cu refuzul de a intra în Schengen s-au deprins de mai bine de un deceniu. Alții ar face gălăgie, ar protesta, ar șantaja, dar românii cei nevolnici nu fac așa ceva.

Nu se spun aceste lucruri direct, dar se subînțeleg. În schimb, ni se dau direct și mereu lecții de bună purtare, ca dinspre părinții înțelepți spre copiii proști. Eram pe la finele anilor 1990 pe o stradă din Viena și am văzut scris (pe un container păzit de un membru al unei societăți de binefacere) „Hilfe für die Walachei”, adică „ajutor pentru Valahia”. Și am intrat în vorbă cu omul. Mi-a spus că e vorba despre o țară amărâră din Balcani, în care nu se găsește nimic de mâncat. Îi răspund că țara se cheamă acum România și că de mâncare cam este. Nu m-a crezut. Trăia cu mintea, în privința Estului, în secolul al XIX-lea. De altminteri, se poate vedea că orice manual actual de istorie din Austria îi ignoră pe români ori îi pomenește negativ. Legat de școală, dar și de familie, în Austria se insinuează frecvent, abia perceptibil, dar mereu repetat, că popoarele din Est și mai ales românii ar fi de spiță joasă, că ar fi neputincioși în fața provocărilor actuale, așa cum, în trecut, s-au lăsat dominați de alții. Este în toate acestea o undă de șovinism mascat nu prea bine și care dăunează profund construcției europene și edificiului european (atâta cât există el).

Pe lângă toate aceste vini ale altora față de noi, sunt foarte multe vinile noastre. De-atunci de când s-au destrămat acele imperii acaparatoare au trecut ani mulți și – în ciuda deceniilor lungi de regim comunist – ne-am fi putut reveni. Este drept că ne lipsesc perioadele de acumulări, ca să fi prins cheag, așa cum au făcut toate țările prospere de azi. Noi am cam risipit, în loc să fi adunat, și nu numai din vina străinilor, ci și din vina noastră. Suntem azi membri ai grupului select de țări europene, dar am fost primiți târziu și am rămas oarecum stingheri, un fel de „egali” de mâna a doua. Am recuperat câte ceva din handicap, câteodată, dar prea puțin. Nu am știut să sărim etape – cum au făcut alții – și să prindem din urmă țările avansate. Ne lipsesc cu siguranță spiritul de solidaritate, de întreprindere, dar și o educație performantă, ca și o elită politică demnă de încrederea românilor. Ne lipsesc și cultul muncii și al competenței. Un popor fără educație serioasă este ușor de manipulat, iar unul cu lideri slabi este fără vlagă, dezamăgit, inert, incapabil de performanță. Ne prisosesc, însă, vorba în detrimentul faptei și netemeinicia, neseriozitatea în detrimentul demnității. Acum măcar, după atâția ani trecuți de la căderea oficială a regimului comunist, s-ar cuveni să ne revenim, să mai terminăm cu vorba lungă și cu lamentările. Am putea să ne alegem lideri buni și, în armonie cu oamenii de rând, am putea contrabalansa secolele de istorie ternă. Ne pierdem prea des în forme și uităm de fond. Putem vorbi la nesfârșit despre educație, dar cu vorba nu facem școala mai bună; ne consumăm energia în proiecte peste proiecte, legi peste legi, dar nu le punem în aplicare. De exemplu, sunt mulți români care vor schimbarea imnului, a stemei, a drapelului, a altor simboluri, dar nu vor schimbarea mentalității. Simbolurile nu se schimbă peste noapte, de dragul schimbării. Sunt mereu surprins să văd câți români „se pricep” la istorie și cred că știu trecutul nostru mai bine decât istoricii. Este deconcertant pentru mine să văd cum, de exemplu, superbele artefacte de ceramică pictată ale Culturii Cucuteni, Gânditorul de la Cernavoda ori faimosul stindard dacic sunt puse pe seama românilor, când, de fapt, românii nu erau formați ca popor atunci când au fost elaborate cele pomenite. Câteodată este nevoie de expertiză clară și de fapte concrete, în loc de pretenția de pricepere universală. Iar fapta de folos public presupune și unitate, or noi ne unim și ne urnim prea greu. Vorbim mult de Basarabia ca despre o provincie a țării celei mari (așa cum vorbim despre restul provinciilor noastre istorice), facem poduri de flori peste Prut, recităm, cântăm, ținem conferințe, dar nu prea ne dă ghes fapta, nici în privința acestei moșteniri înstrăinate a Basarabilor și Mușatinilor și nici în alte privințe. Am rămas inerți și ne vine prea la îndemână să dăm vina pe alții. La 1989, cam tot ce aveam – bun și rău – era al nostru, adică al statului român. De data aceasta, noi, românii – unii dintre români – le-am renegat pe toate. Aflu că ni s-au pus condiții la intrarea în spațiul de liberă circulație, la intrarea efectivă în UE sau pentru așteptata primire în spațiul Schengen. Se poate, dar depinde și cum tratezi când este vorba de condiții, stând în picioare ori în genunchi. Accepți anumite compromisuri pentru țară sau pentru propriul buzunar și le numești „comisioane”? Cert este că vechea imagine proastă moștenită din istorie s-a îngroșat în deceniile din urmă datorită nouă, contemporanilor, incapabili de cinste și corectitudine și, mai ales, de muncă stăruitoare și de demnitate. Băltim într-o „mlaștină”, ne ridicăm vag din când în când, ne pârâm noi înșine pe la curțile europene, ne înfruptăm unii copios din bani publici și privim pasiv cum românii de rând sărăcesc și pleacă în patru vânturi. Semianalfabeți, ne ridicăm în funcții înalte fără nicio preocupare pentru competență, pentru profesionalism și pentru performanță. De aceea, Austria și Olanda și alte țări ne privesc de sus. Nu este vorba aici numai de istorie, fiindcă istorie nu mai știu nici ei și nu mai știm nici noi. De ce să ne mai intereseze ce au făcut părinții, bunicii și moșii? Necazul este că nu ne mai interesează nici prezentul și, mai ales, viitorul, decât pe fiecare individual. Iar dacă mai vorbim, unii dintre noi, despre țară, despre România, suntem îndată etichetați drept naționaliști, demagogi, extremiști. Evident, nu este important să vorbim doar, ci să facem, iar pentru a face trebuie să muncim serios.

Închei tot acest tablou întunecat cu o nedumerire, privită ca o rază de lumină. Printre atâtea știri sumbre („România în topul sărăciei”, „Criza energiei”, „Criza mediului de afaceri în 2023”), văd una de necrezut, reieșită din datele unui tabel intitulat „2022 Performance of European Countries High-School Science Olympiades” (Rezultatele țărilor europene la olimpiadele liceale de științe din 2022”). Conform acestor date – vor fi fiind false? – România este pe primul loc (din 44 de țări participante) la matematică, fizică, informatică, pe locul al doilea la chimie, iar Austria este la matematică pe locul al treizecilea, la fizică pe locul al treizeci și doilea, la informatică pe locul al douăzecilea, la chimie pe locul al zecelea. Prin urmare, dacă noi, românii maturi vom fi fiind proști, neputincioși și corupți, măcar adolescenții ne sunt deștepți. Că nu ne pricepem sau nu vrem să-i ținem în țară, asta este altceva. Europei civilizate îi convine de minune „libera circulație” a elitei noastre intelectuale, în detrimentul „vulgului”, care poate să mai aștepte. Totuși, măcar de un lucru suntem siguri: elevii și tinerii nu ne sunt proști!

1 comentariu

  • “Generatiile au idealurile lor ori fragmente de la alte generatii pe care sa le duca mai departe. Intrebarea ramane asupra valorii lor istorice. Raspunsul il dezvaluie timpul.”

    Aforismul de mai sus a fost creat de un fost detinut politic. Domnul acad. Ioan Aurel Pop tocmai acest lucru il pune in discutie.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.