Dr. Andrei Dîrlău: Războaiele culturale din America vin și în România

(fragmente din introducerea la volumul lui H. Tristram Engelhardt jr., DUPĂ DUMNEZEU)

Engelhardt afirmă clar imposibilitatea filosofică a unui consens moral secularist. Singurul consens laicist posibil e un consens determinat istoric, social și, în ultimă instanță, politic. În acest sens, al determinării politice a consensului moral ateu, este citat Georg Friedrich Hegel: „După ce ne-am îndepărtat de Dumnezeul transcendent, Statul devine substitutul lui Dumnezeu, marşul lui Dumnezeu prin lume”. Statul fiind, evident, un construct eminamente politic.
———————————

Engelhardt observă, la începutul Capitolului 1 al cărții, că „o cultură organizează şi susţine ceea ce reprezintă în orice moment perspectiva dominantă asupra realităţii şi a moralei”, adăugând culturii un sens hegelian și numind-o „Geist sau spirit dominant al epocii”.

Această schimbare majoră de paradigmă, produsă prin abolirea treptată dar tenace a oricărei ancore transcendente a moralei, a fost (și este) o mutație radicală, aflată în plină desfășurare. Consecințele ei sunt încă departe de a fi înțelese și recunoscute în toată teribila lor magnitudine, la scara întregii civilizații. Ea a dat naștere unor inversiuni incredibile: de pildă, dacă a vorbi despre Dumnezeu în regimul comunist era un gest subversiv, acum menționarea publică a lui Dumnezeu „îți strică dosarul” în Apus.

Azi totalitarismul s-a mutat în Vest, îmbrăcând însă altă haină: cea a ideologiei neomarxiste. Dumnezeu a fost izgonit în sfera privată. Orice aluzie la transcendență a devenit quasi-interzisă în public – nu sub pedeapsa arestării, ci sub sancțiunea marginalizării și a compromiterii socio-profesionale. Azi, credința în Dumnezeu a devenit o erezie, o transgresiune „incorectă politic”, la fel cum era pe vremuri în dictaturile comuniste. Ideologii corecți politic se pretind apostolii unui simulacru de libertate: „Sunteți liberi – ne spun ei – să spuneți orice vă dăm noi voie să spuneți!”

Noua „paradigmă” laicistă a generat un proces de degradare morală generală, care a transformat și transformă viața a miliarde de oameni, în textura ei cotidiană. Morala nu mai este înțeleasă ca normă de comportament corect, ci ca simplă chestiune de stil-de-viață, ca o alegere strict privată. Toate domeniile existenței au fost afectate, de la alegerile cuiva privind nașterea, căsătoria și sexualitatea (inclusiv în datele biologice, anatomo-fiziologice), la cele privind modul de a muri (eutanasia). Aceste aspecte fundamentale ale vieții personale, privite în cadrul unui orizont privat, fără referințe trans-contingente, devin simple chestiuni ce țin de alegerea individuală necălăuzită de norme morale – sau ghidată de o morală strict subiectivă. Asta face ca, „după Dumnezeu și după metafizică, punctul de vedere moral să nu mai poată fi considerat ca fiind în mod necesar prevalent în luarea deciziilor individuale, ci urmărirea propriului interes, chiar dacă pierderea prevalenței morale ar amenința binele oamenilor în general și ar încălca drepturile altor persoane”. Dacă morala devine o simplă alegere personală, de macro-stil-de-viață, ea nu mai poate emite pretenția că ar mai avea conținut canonic, nici mult invocata universalitate. Morala devine eventual o chestiune de gust (Zbigniew Herbert). Etica se dizolvă în estetică.
…………………………………..
Dar acest stat este incapabil să gireze o morală canonică universală. Atunci cum poate el pretinde, cum spune Hegel, dreptul de a funcționa ca surogat de Dumnezeu și reper normativ ultim? Poate el înlocui autoritatea divină ca garant al supremației Binelui? Engelhardt critică această stare de fapt – nici măcar recunoscută ca atare. El crede că autoritatea statului secularist nu poate deriva decât din forță. Statul nu-L poate înlocui pe Dumnezeu și nu poate genera un discurs moral canonic universal, deoarece este un produs omenesc, ca atare plutește el însuși în orizontul relativului, finitudinii și imanenței.
……………………………………
Din această perspectivă, proliferarea de morale contingente „slabe” determină apariția unui „stat secularist fundamentalist” – sintagmă puternică ce-i aparține autorului. E un stat care le impune morala sa publică propriilor săi cetățeni (care l-au instituit și-l mențin prin „contractul social”). Statul nu e deci doar un „garant” neutru, cum e obligat să pretindă pentru a-și procura măcar aparența unei legitimități. Dimpotrivă, acest stat este un agent coercitiv care-și impune, prin legi, instituții și politici publice, propria agendă politică secularistă, deghizată în morală comună.
…………………………………..
„Cunosc două puteri pe pământ şi în această viaţă – spune împăratul bizantin Ioan Tsimiskes – Sacerdoţiul şi Imperiul. Celui dintâi Creatorul i-a dat în grijă sufletele, celuilalt – autoritatea asupra trupurilor. Dacă aceste două părţi nu suferă nici o ştirbire, binele domneşte în lume”. Este viziunea ce înrădăcinează concepţia bizantină despre lume şi istorie, o cultură teocentrică şi un politic reglat teonomic. De altfel, întreaga „civilizaţie formată prin combinaţia dintre spiritul romanic, cel grecesc şi ortodoxia creştină”, spune profesorul G. Metallinos, „civilizaţia comună Apusului şi Răsăritului primului mileniu, era o civilizaţie teonomă şi teocentrică […] un mod de existenţă teonomic.”
……………………………………
Pe de o parte, tradiția dreptului roman respecta autonomia persoanei umane privită ca subiect de drept. Pe de alta, după mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, Roma rămâne pentru multă vreme un oraș de provincie, unde însă pontiful roman se bucura de un primat de onoare față de întâistătătorii celorlalte patru Patriarhii ale Creștinătății (Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Constantinopol), ceea ce face din Roma un centru mai întâi spiritual și abia apoi unul politic. Papa avea un prestigiu imens, în timp ce niște simpli barbari ajung treptat să devină conducători politici. Papa literalmente făcea împărați, investindu-i cu uriașa lui autoritate sacramentală. Așadar, în Apus, cele două puteri – Imperium și Ecclesia, individual întruchipate de Împărat și Papă – se aflau într-un permanent duel, într-o eternă competiție instituțional proiectată pentru dominație și concurență. Ei erau obligați să intre în conflict: modelul „săbiilor” era un concurs, o viziune duelistic-dualistică ce accentua adversitatea structurală – dar asigura un echilibru benefic între puteri.
………………………………..
Într-adevăr, pe măsură ce post-modernitatea a luat locul modernității, iar singurele „teologii” acceptabile devin teologiile morții lui Dumnezeu, în Apus n-a murit doar orice speranță de a mai avea o autoritate a statului întemeiată pe Dumnezeu, ci s-a spulberat și orice nădejde de a mai fonda autoritatea statului măcar pe rațiune.

Deci statul post-modern de azi nu mai poate fi legitimizat nici de Dumnezeu, nici de rațiune. Acestui stat nu-i mai rămâne decât o singură formă de legitimizare: prin forță.
……………………………………
Creștinii tradiționaliști nesecularizați, catolici, protestanți sau ortodocși, cu o istorie ancorată în Întruparea și Învierea lui Dumnezeu, cu normele lor bioetice stricte, par ciudați. Mai curând decât să constituie norma, ei au devenit prin credințele, valorile şi normele lor, o anomalie, niște „oameni stranii”. Dar, cu cât progresiștii seculariști vor fi mai ostili, agresivi și intoleranți cu conservatorii tradiționaliști, etichetându-i drept bigoți, fundamentaliști, extremiști, homofobi sau chiar fasciști, intimidându-i, forțându-i să tacă, alungându-i din spațiul public, sub deviza lui Herbert Marcuse „nici o toleranță pentru intoleranți” („Toleranța Represivă”), cu atât aceștia din urmă vor continua să „ofenseze” cercurile intelectuale dominante care formează elita culturală a vremii (considerată de Hegel drept Spirit Absolut) prin pozițiile lor incorecte politic.
…………………………………………
De altfel, Kojève e primul care a inițiat acel ménage á trois intelectual și moral dintre Marx, Hegel și Heidegger care face parte integrantă din aerul filosofic pe care-l respiră și azi ideologia progresistă – ideologie căreia creștinismul tradițional i se opune ferm. Căci Kojève este „Superiorul necunoscut ale cărui dogme sunt încă venerate, adesea fără a o conștientiza, de acea importantă subdiviziune a «regnului animal al spiritului» din lumea contemporană – intelectualii progresiști”. Pe de altă parte, Kojève însuși sesizează că cetățenii ultimului stat al istoriei, omogen și post-uman, nu vor dori să fie ființele postulate de viziunea sa – libere, raționale, împlinite, mulțumite cu menirea lor, emancipate de lanțurile prejudecăților și opresiunii, fericite să consume și atât. Dimpotrivă, acest om pare să decadă în rebarbarizare sau reanimalizare și să semene tot mai mult cu jalnicul „ultim om” (der letzte Mensch) descris de Nietzsche în ,,Așa grăit-a Zaratustra”.
……………………………………..
Rememorată și cultivată, susținută eclezial și sacramental în spațiul ortodox, credința și doctrina tradiţională creștină – odată cu bioetica ei contra-culturală, ancorată în voinţa lui Dumnezeu și aflată în puternic contrast cu legiunile de morale seculariste împreună cu eticile lor sexuale –, va rezista atacurilor cultural-mediatice și politico-legislative seculariste.
…………………………………….
Războaiele culturale vor avea o intensitate aparte în domeniul îngrijirii sănătății (cap. 5 Medicina şi etica profesiei medicale), care va fi echivalentul cultural al unei falii de-a lungul căreia vor intra în coliziune plăci tectonice culturale majore, provocând reacții culturale de amplitudinea unor cutremure. Cu cât culturile occidentale vor recunoaște lipsa de fundament a moralelor şi bioeticilor lor laiciste, cu atât morala şi bioetica creștinilor tradiționali vor fi percepute ca fiind mai fundamentaliste şi amenințătoare.

Un alt război cultural este cel produs de nesăbuita încurajare a imigrației islamice. Azi cele mai puternice comunități din Europa nu sunt, cultural vorbind, europene, ci musulmane. Lăsând deoparte fariseismele, religia și cultura islamică nu țin de tradiția Europei în nici un sens. Când o cultură nesigură, maleabilă, relativistă, se ciocnește cu o cultură bine ancorată, sigură și puternică în credința ei, prima e cea care se schimbă pentru a se acomoda celei de a doua. Rezultatul confruntării cu un Islam neasimilabil va fi o gravă transformare identitară a Europei.
……………………………………

Creștinismul tradițional este însă viu și viguros în creștinismul ortodox, care – arată Engelhardt – păstrează perspectiva ochiului-lui-Dumnezeu, evitând de-moralizarea şi golirea de conținut a moralei şi bioeticii. Hristos a întemeiat o Biserică ce dăinuie în toată plinătatea ei, neîntreruptă și neramificată până în ziua de azi. Ea afirmă că, în ultimă instanță, întreaga existență nu e lipsită de sens, ci înrădăcinată într-Un Dumnezeu infinit, transcendent, personal. Această Biserică are o teologie ce nu se fracturează în multiplicitatea protestantismului, nici nu e erodată de apariția de doctrine noi cum e cazul catolicismului. E o teologie ce poate uni Biserica într-o experiență neîntreruptă a lui Dumnezeu. Teologia în sens strict nu se poate întemeia pe o teologie filosofică. Teologia creștină ortodoxă nu e un demers filosofic, nefiind întemeiată pe o reflecție filosofică asupra experienței, asupra revelației, asupra Bibliei, ci înrădăcinată în experiența lui Dumnezeu.