AFnews
În 2013 se împlinesc 50 de ani de la apariţia Dicţionarului dialectului aromân, general şi etimologic al lui Tache Papahagi, lingvist, folclorist şi etnograf, cel care, după lucrările datorate lui Gustav Weigand şi Pericle Papahagi, a adus, alături de Th. Capidan, cele mai importante contribuţii la cunoaşterea aromânei. Celor care se ocupă de studierea aromânei două opere le sunt indispensabile: Aromânii. Dialectul aromân (Bucureşti, 1932) de Th. Capidan şi Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic (Bucureşti, 1963) de Tache Papahagi, lucrări fundamentale nu numai în dialectologia sud-dunăreană, ci şi în lingvistica românească, în general.
Născut la 20 octombrie 1982 la Avdela, importantă aşezare aromânească din masivul muntos al Pindului, Tache Papahagi a urmat cursurile şcolii primare din satul natal şi apoi pe cele ale liceului românesc din Bitolia. În 1912 vine în ţară şi se înscrie la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, unde are ca profesori, printre alţii, pe Ovid Densusianu şi Ioan Bianu. În paralel, frecventează şi cursurile Conservatorului din Bucureşti.
În 1920 este numit asistent la catedra de Filologie romanică cu privire specială asupra limbei române, condusă de Ovid Densusianu. În 1925 obţine titlul de doctor (cu lucrarea Graiul şi folklorul Maramureşului), iar în 1926 trece examenul de docenţă. În 1928 este conferenţiar suplinitor şi, din 1931, conferenţiar definitiv la catedra lui Ovid Densusianu. În 1948, când a fost pensionat, Tache Papahagi era profesor la Universitatea din Bucureşti.
Tache Papahagi a desfăşurat, încă din tinereţe, o bogată şi rodnică activitate didactică şi ştiinţifică. După ce, în 1920, publică un mic volum de impresii de călătorie, La Românii din Albania, în 1922 Tache Papahagi tipăreşte cunoscuta Antologie aromânească (de peste 500 de pagini, cu o amplă introducere, cu 30 de imagini etnografice şi cu 12 texte muzicale). Această preţioasă Antologie, model şi sursă de inspiraţie pentru lucrări similare ulterioare, a rămas până astăzi o carte de căpătâi, în ea oglindindu-se, în producţii literare de incontestabilă valoare, populare şi culte, sufletul şi existenţa zbuciumată a aromânilor. Convins de calitatea acestor producţii, Tache Papahagi se întreba, în Introducerea la Antologie, cu o nelinişte care l-a însoţit toată viaţa şi pe care o resimţim şi noi astăzi: „oare nu e o dovadă mai mult decât convingătoare că vitalitatea generală a aromânului e capabilă de o reală şi superioară dezvoltare şi propăşire în domeniul civilizaţiei balcanice în genere? Să fie oare atât de puternică şi neînlăturabilă vitregia împrejurărilor, pentru ca să credem că acest demn reprezentant al celei mai vechi latinităţi balcanice este sortit pieirei?” (p. XLVI-XLVII).
După această afirmare în viaţa culturală, marcată de apariţia Antologiei aromâneşti, Tache Papahagi consacră câţiva ani cercetărilor de teren, pentru a studia graiul şi folclorul din diverse regiuni ale ţării, în special din Maramureş şi din Munţii Apuseni. Firul călăuzitor al acestor cercetări l-a constituit permanenta căutare a concordanţelor între romanitatea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană, aşa cum a făcut-o şi în studiile sale etnografice.
Tache Papahagi a consacrat graiurilor dacoromâne două ample lucrări: monografia Graiul şi folklorul Maramureşului (Bucureşti, 1925) şi studiul Cercetări în Munţii Apuseni (în „Grai şi suflet”, vol. II, 1925, fasc. 1, p. 22-89). Fiecare din aceste contribuţii cuprinde, în afară de prezentarea graiului, consideraţii de ordin istoric, antropologic, etnografic, folcloric, de geografie umană şi de psihologie socială, fotografii, texte redate în transcriere fonetică.
În Cercetări în Munţii Apuseni, Tache Papahagi relevă următoarea asemănare între moţi şi aromâni: „Din firea lui, moţul e democrat, ceea ce se poate constata şi din faptul că în viaţa lui socială nu există absolut nicio deosebire de clasă. Ca şi la aromâni, de pildă, termenii de politeţe (d-ta, d-voastră etc.) erau necunoscuţi moţilor, adresarea făcându-se direct prin tu” (Apuseni, p. 37). Autorul menţionează şi câteva apropieri lexicale şi semantice între aromână şi graiul moţilor: altăoară „altădată”, auá „aici”, bucium „trunchi”, ncărcare „murdărire”, urla „a coborî la vale” etc.
Referindu-se la palatalizarea labialelor din graiul maramureşean – unde se întâlnesc şi forme intermediare de tipul p7, b…, mń –, T. Papahagi face următoarele observaţii: „Să fie oare o infiltraţie a fonetismului aromân? Într-un asemenea caz, palatalizarea completă din aromână s-ar fi întâlnit cu labialele intacte din dacoromână şi, din fuzionarea lor sau din suprapunerea primelor, ar fi rezultat 7, 0, ń sau p7, b0, mń. O atare ipoteză ar găsi un reazim şi în constatarea – reală pentru regiunea studiată – pe care o face Ovid Densusianu în Graiul din Ţara Haţegului, 31 – ceea ce, considerat ca filoane răzleţe şi furişe de imigraţiuni păstoreşti sud-dunărene în nordul Dunării, pare a fi chiar foarte probabil” (Maramureş, p. LIX).
Cea mai izbitoare particularitate din graiul moţilor este rotacismul, care apare şi în vorbirea istroromânilor. Întemeindu-se pe această asemănare, Tache Papahagi face următoarele consideraţii cu privire la moţi: „Raportând această frântură etnică dacoromână la întregul românism, prima şi cea mai importantă constatare pe care o putem face e că, atât psihologiceşte, dar mai ales din punct[ul] de vedere al fizicului şi al geografiei umane în general, Moţul reprezintă o entitate aparte, caracteristică şi care nu prezintă asemănare frapantă cu nicio altă ramură românească decât numai cu istroromânii” (Apuseni, p. 59).
În lucrările lui Tache Papahagi apar numeroase concordanţe de felul celor relevate până aici. În studiul Din epoca de formaţiune a limbii române („Grai şi suflet”, I, 1924, fasc. 2, p. 201-234), Tache Papahagi face următoarele observaţii cu privire la meglenoromâni: „din punct de vedere antropologic ar fi de relevat oarecari caracteristice ale oşanului, care ne amintesc îndeosebi fizicul meglenoromânului” (p. 233). „În afară de alte consideraţiuni, se ştie că unul din satele meglenoromânilor se numeşte Oşani. Apropierea dintre acest nume de localitate şi cel de Oaşul (Ţara Oaşului) e surprinzătoare. Şi atunci […] ne întrebăm: nu cumva oare, după luptele cu tătarii, parte din românii împăratului Andronic, aşezaţi de regele ungur în Ţara Oaşului, se va fi întors într-un târziu de unde a plecat şi, ca o amintire a nouei ţări în care vor fi rămas ceilalţi, să fi desemnat satul Oşani din Meglenia?” (Din epoca de formaţiune, p. 234). (În legătură cu acest din urmă aspect, amintim aici că, într-un studiu publicat în Dacoromania, vol. IV, 1927, partea I, p. 353-370, intitulat Sunt în Transilvania aşezări de români veniţi din sudul Dunării sau nu sunt?, C. Lacea a susţinut că românii din Scheii Braşovului sunt o colonie de meglenoromâni (din Ţârnareca), stabilită aici la sfârşitul secolului al XIV-lea, la 1392).
Rezultă din cele de mai sus că Tache Papahagi, pe baza cercetărilor efectuate, era autorizat să se pronunţe asupra unor probleme fundamentale de lingvistică românească, cum sunt cele referitoare la „naşterea şi formarea limbii române în timp, dar mai ales în spaţiu” (Din epoca de formaţiune, p. 201). Pornind de la constatarea că, „o dată dizlocat şi izolat de dacoromâni, elementul aromânesc a menţinut până astăzi un grai identic în structura lui cu cel nord-danubian” (O problemă de romanitate, p. 77), Tache Papahagi exprimă o idee originală, anume că „aromânii din masivul muntos al Pindului, inclusiv fărşeroţii, sunt, în parte cel puţin, descendenţii direcţi ai latinilor aşezaţi în această regiune” (idem, p. 94). (Această idee va fi dezvoltată ulterior, cu argumente suplimentare, şi de Th. Capidan în Aromânii, Bucureşti, 1932). În acelaşi timp, Tache Papahagi consideră că „trebuie să admitem […] nu numai existenţa unei romanităţi în sudul iliric încă de la începutul erei creştine – prin acest «sud iliric» vreau să înţeleg în special masivul muntos al Pindului, precum şi sudul Albaniei de astăzi” (idem, p. 73), „ci chiar un contact etno-lingvistic între Iliria şi Dacia, cu ramificaţiuni şi în spre munţii Haemului” (idem, p. 99). (Acest contact, care a fost permanent până la venirea slavilor şi a continuat mai târziu, în evul mediu, s-ar datora, după unii autori, extraordinarei mobilităţi a elementului românesc, permanentelor deplasări de populaţie care s-au produs atât dinspre nord spre sud cât şi dinspre sud spre nord.) În acest spaţiu vast, „poporul român s-a format în neîntreruptă continuitate teritorială în sudul ca şi în nordul Dunării” (Din epoca de formaţiune, p. 201).
Adaugă un comentariu