,,De multe ori, distinși privitori, când ne gândim la Unirea din 1859, adică de acum 165 de ani, uităm de protagonistul ei, de Alexandru Ioan Cuza, punem în față împrejurările internaționale, rolul marilor puteri, ba, câteodată, mai afirmăm că poporul român n-a avut un rol important în înfăptuirea Unirii, că Unirea ne-au făcut-o alții, ceea ce poate să fie o discuție interesantă, dar nu este una la obiect. Alexandru Ioan Cuza și-a început domnia în 1859, cum spuneam, acum 165 de ani și cele mai importante reforme ale sale le-a făcut în 1864 ,adică acum 160 de ani. Fie și numai pentru aceste aniversări, ar fi bine să ne îndreptăm gândul spre domnul Unirii pentru că faptele sale au străbătut timpul, principele devenind pentru mulți români, un model, o personalitate situată între antecesorii de marcă, ba unii l-au numit chiar ,,părinte al Patriei” în felul în care americanii își numeau fondatorii lor de la finele secolului al XVIII-lea în frunte cu George Washington.
Alexandru Ioan Cuza a fost, în primul rând, un unificator pentru că a obținut în chip nesperat recunoașterea dublei sale alegeri și recunoașterea Unirii și a României de către marile puteri. Anul 1859 a fost numai un început.
În al doilea rând, Cuza a fost un organizator pentru că desăvârșit Unirea, creând toate marile instituții naționale unice, de la armată până la administrație. În al treilea rând a fost un modernizator de stat deoarece, punând în practică majoritatea punctelor, cererilor Revoluției Române de la 1848-’49, el a realizat marile sale reforme, de la acea agrară până la cea școlară și de la secularizarea averilor mănăstirești până la organizarea administrativ-teritorială, toate au însemnat modernizarea statului. A fost și un constructor la propriu pentru că a ridicat edificii unice, de la drumuri bune până la poduri durabile, a fost și un mecenat și un ctitor, un ctitor de așezăminte culturale precum primele două universități moderne românești la Iași și la București, ca și primele burse de stat date studioșilor eminenți sau altele precum CASA DE ECONOMII ȘI CONSEMNAȚIUNI, a fost un protector al provinciilor românești aflate sub stăpâniri străine pe care i-a sprijinit și i-a pregătit pentru unirile succesive care aveau să vină de la Unirea Dobrogei, în 1878, până la Unirea de la 1918.
A fost un erou al poporului său și mai ales al țăranilor cărora le-a dat pământ și pe care i-a ocrotit în așa măsură încât aceștia l-au plâns când și-a sfârșit viața pe acest pământ ,,ca pe un apostol mutat de la ei” cum spune o mărturie. În fine, Cuza a fost un vizionar pentru că a plănuit fără să mai apuce să facă deplin ceea ce a avut în gând, SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL ȘI BANCA NAȚIONALĂ, AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, INDEPENDENȚA ABSOLUTĂ A ȚĂRII, NOUA CONSTITUȚIE, ACADEMIA ROMÂNĂ și câte altele.
A fost, prin urmare, un mare om: în șapte ani a făcut atâtea fapte bune pentru țară cât alții în decenii întregi de domnie. De aceea Alexandru Cuza a devenit încă din timpul vieții un domn legendar. Toată lumea știe de ocaua lui Cuza, de pildă, erou legendar și domn legendar cum au fost Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu. Firește că domnul Unirii nu a fost un om fără reproș, a greșit, a plătit deopotrivă în viața privată și în cea publică pentru greșelile sale, a trecut și prin perioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnit deasupra pentru posteritate prin faptele lui cele bune, impresionând și stârnind admirație nedisimulată, dar oare cum a ajuns Cuza Domn și a întruchipat el Unirea Moldovei câtă era atunci, liberă să se unească și a Țării Românești. De multe ori istoricii români, când evocă Unirea din 1859, se gândesc la împrejurările favorabile și explică importantul eveniment ca urmare a primăverii popoarelor adică a revoluțiilor de la ’48-’49 ca rezultat al războiului Crimeii din 1853 – ’56, un război apropiat de România precum este cel actual, care a internaționalizat chestiunea românească ca fruct al înfrângerii Rusia atunci și al derulării Congresului de Pace de la Paris din 1856 sau ca urmare a simpatiei Franței față de români și al sprijinului Împăratului Napoleon al treilea. Toate aceste împrejurări sunt demne de a fi luate în seamă fiindcă, fără îndoială, au susținut și favorizat actul nostru de la 1859.
E foarte adevărat că principiul naționalității a declanșat atunci toate energiile etnice latente. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaționale, de exemplu unii români au ajuns să fie conștienți că atunci când Rusia a avut perioade de decădere, românilor le-a mers relativ bine și atunci când Rusia a avut epoci de glorie, Țările Române s-au aflat în declin, au suferit mari pierderi. Aceste Principate Române erau: ,,locuri de ispititor belșug și de trecere a poștilor” cum a spus, inspirat, Nicolae Iorga. Lăsând, însă, metafora la o parte, aceste țări erau mari grânare, mari piețe de desfacere, asigurau deschiderea către Marea Neagră, deocamdată, până la Unirea Dobrogei, numai pe valea Dunării și prin Deltă. Sentimental vorbind, Țara Românească și Moldova erau și oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri și de austrieci la vest, de turci la sud, o oază pentru care politicienii și intelectualii din spațiul francez și italian încercau o anumită simpatie dar ca de la un potentat către o rudă săracă, demnă, totuși, de atenție.
La 1856-’58, chiar dacă unele dintre marile puteri în frunte cu Franța voiau Unirea Moldovei și Țării Românești, nu de dragul românilor, ci din dorința promovării intereselor franceze la Dunărea de jos și la Carpați și cu toate că adunările ad-hoc au decis, au arătat voința românilor prin mijloacele democrației europene incipiente de atunci și s-au pronunțat, deci, pentru Unire, pentru că așa doreau românii, conferința de la Paris din 1858 n-a decis Unirea, a dat soluției românești, o dezvoltare parțială, a oferit, cu alte cuvinte, o dezlegare nepotrivită cu dorința de unire, a decis formarea unei uniuni cu numele Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei, cu doi principi, cu două guverne, cu două adunări legislative, cu două capitale, cu instituții separate, cele mai multe dintre ele.
Și atunci au intrat românii în scenă și au decis ei primul pas pentru Unirea completă. De atunci se vorbește despre ,,politica faptului împlinit”. Ca urmare, e foarte bine, când ne gândim la Unire, să luăm în seamă împrejurările internaționale, să luăm în seamă sprijinul Franței, să luăm în seamă victoria Europei în fața Rusiei în războiul Crimeii, toate sunt importante, dar faptul împlinit e creația românilor.
În această ecuație a Unirii Cuza a jucat un rol important alături de Mihail Kogălniceanu, de Vasile Alecsandri, de Ion Ghica, de toată pleiada de politicieni și intelectuali care l-au urmat. Mihail Kogălniceanu a fost steaua lui favorabilă și luminoasă ca prim ministru pentru că voia modernizarea țării prin reforme graduale, ,,fără pripeală”, cum zicea el și în timpul lui, domnia lui Cuza a mers excelent. Apoi s-a înfăptuit lovitura de stat de la 2 mai, regimul de conducere autoritară și lucrurile s-au amestecat pentru că binele nu durează etern, domnul a fost obligat să abdice într-o atmosferă încordată și nu s-a opus adicării pentru că ar fi vrut să-i meargă bine țării în continuare. Cuza, cu toate greșelile sale, repet, care sunt destul de multe și grele mai ales în partea finală a domniei, rămâne o figură luminoasă a istoriei noastre. A fost Domnul care a aplicat cea mai mare parte a programului Revoluției de la ’48, care era unul progresist și exprima voința națiunii române. Prin programul acesta s-a deschis modernizarea României și s-a accentuat sincronizarea sa cu ceea ce numim cultura și civilizația europeană, occidentală. Cuza a creat condiții favorabile pentru o cultură excepțională, pentru apariția Junimii cu Titu Maiorescu în frunte la Iași, mișcare de modernizare în plan spiritual a românilor.
Mihail Kogălniceanu care avea să devină și președinte al Academiei Române, cel care s-a detașat de domn în ultima parte a domniei, avea să spună la căderea lui Cuza: ,,Nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari.” Cuza însuși ar fi spus la plecare în 11 februarie 1866: ,,Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”, fapt care arată un simț civic și o responsabilitate pentru țară cum rar am mai avut, de aceea, Cuza n-a fost un om politic ci un bărbat de stat. Cuza și Kogălniceanu au fost oameni mari, făcuți pentru momente mari ale istoriei românilor. Să le fie memoria binecuvântată!”
Adaugă un comentariu