Dr. Serghei Golubitskiy: Cum să-i salvezi pe ruși de ei înșiși

Occidentul se frământă. Occidentul încearcă să convingă Rusia să nu mai devieze de la calea civilizației. Occidentul mustrează (deși blând – prin sancțiuni fără dinți), subliniat în speranțe zadarnice de a face Rusia să se rușineze. Degeaba. Rusia nu aude. Este plină de stimă de sine și își sărbătorește „Ridicarea din genunchi” cu sprijinul popular fără precedent al conducătorului său.

De ce? De ce este așa, pentru numele lui Hristos? Ce este în neregulă cu capacitatea Rusiei de a auzi cuvinte pure și simple? Ei bine, nimic nu este în neregulă cu cuvintele – limbajul folosit este de vină. Occidentul vorbește o limbă pe care Rusia nu o înțelege. Este atât de simplu.

O mare parte din discursul occidental modern despre Crimeea se referă la două domenii majore – cel al dreptului și cel al eticii.

Occidentul spune: „Nu poți încălca dreptul internațional pentru că este fundația lumii pe care am construit-o cu toții împreună, după experiența abisală a celui de-al Doilea Război Mondial.”

Occidentul spune: „Ceea ce face Rusia este imoral pentru că nu este corect să anexeze teritorii, nu este bine să-i jignească pe cei slabi”.

Problema este că rusul obișnuit nu înțelege niciunul dintre aceste două discursuri, deoarece percepția lui despre lume este departe.

Să luăm criticile bazate pe lege. Dreptul modern în societatea occidentală este o combinație a sistemelor juridice adoptate din lumea greco-romană cu o lungă istorie de bune maniere, decor și etichetă, care sunt toate forme de autoreglementare acceptate voluntar de această societate. În consecință, restricțiile legale ale vieții sociale sunt considerate promotori importanți ai coexistenței confortabile a numeroase pături sociale, clase și grupuri care, altfel, s-ar distruge reciproc.

Nimic apropiat de asta nu există în percepția rusă asupra lumii. Societatea rusă, pur și simplu, încă nu și-a dezvoltat capacitatea de a evalua restricțiile legale ca o garanție a libertăților individuale. În Rusia, aspectele formale ale vieții sociale, inclusiv dreptul, sunt privite ca o manifestare a violenței și opresiunii din partea statului. Legea, pentru rusul obișnuit, nu reprezintă un drum către libertate, ci, dimpotrivă – o constrângere și o suprimare a voinței sale individuale.

Această percepție a structurilor și formelor sociale ca manifestări ale violenței obligă societatea rusă să se organizeze după principiile violenței. Și această violență pătrunde în societate de sus în jos:
• Așa-numita dedovshchína în armată (brutalizare de către recruții mai înalți, în ultimul an de serviciu militar obligatoriu);
• Adoptarea voluntară de către societatea civilă a ierarhiei pe trei trepte a lagărului de prizonieri (gărzi — deținuți — asistenți auto-numiți) : nu este întâmplător că în „furioșii ani ’90” erau atât de mulți oameni înscriși în bande criminale (chiar și astăzi). Una dintre cele mai populare meserii în rândul rușilor este angajarea în nenumăratele companii private de securitate);
• Sistemul de stat a scăpat cu bucurie și cu promptitudine de democrația superficială, impusă stângaci Rusiei în epoca Elțin și a revenit la notoriul, dar organicul vertikál a lui Putin (subordonare strictă bazată nu pe lege, ci pe ierarhia administrativă).

Evident, într-o astfel de societate, principalul factor care impune formele restrictive este statul. În acest sens, statul rus îndeplinește pe deplin așteptările populației sale: în ultimii ani, Parlamentul Rusiei, Duma, nu a adoptat nici o singură lege permisivă, lucrând, în schimb, la inventarea unor măsuri din ce în ce mai restrictive (dintre cele ale Dumei). Ultimele moțiuni prevăd interzicerea sexului premarital, precum și toate filmele care provin din acele țări care participă la sancțiuni împotriva Rusiei.

Cu toate acestea, există o caracteristică interesantă a auto-organizării sociale a rușilor: acceptarea voluntară a acestui model de guvernare bazat pe violență, nu implică, automat, acceptarea tuturor manifestărilor specifice ale violenței statului. Să ne uităm la atitudinea față de lege a rușilor obișnuiți. Un vechi proverb rus spune: „Legea este ca o osie: o poți întoarce în orice fel vrei dacă îi dai multă unsoare.” Poate suna ciudat, dar acest proverb este cel mai corect mod de a descrie cum funcționează aceste lucruri în Rusia astăzi, la fel cum au făcut acum o sută, două, sau trei sute de ani. Cu cât legea este mai dură, cu atât mai vehement este ocolită. Ocolită prin mită, desigur.

Ar trebui să ne dăm seama că într-un astfel de model nu poate fi loc pentru un concept de drept perceput ca o facilitate formală menită să îmbunătățească viața cetățenilor, adică să o facă mai confortabilă, rațională și mai plăcută. Ca urmare, atunci când Occidentul face apel la aspectele legale privind anexarea Crimeei și subliniază încălcarea legilor internaționale, rusul obișnuit, pur și simplu nu înțelege cum abolirea restricțiilor formale (=legea) ar putea duce la altceva decât la libertate. Exact așa este privită anexarea Crimeei în Rusia – ca o eliberare!
Într-o societate lipsită organic de o înțelegere adecvată a sensului și importanței aspectelor formale ale vieții, există, inevitabil, unele mijloace de sublimare. Rusul obișnuit înlocuiește legea statului cu propriul său cod numit ponyáteeya.

Inițial, ponyáteeya a fost o colecție de fapte, cuvinte și atitudini comportamentale considerate de grupurile criminale drept adecvate și corecte. În același timp, ponyáteeya a garantat un anumit grad de siguranță celor care le-au adoptat ca reguli de interacțiune socială.

Inițial, ponyáteeya au fost folosite pentru a reglementa viața de zi cu zi în lagărele de prizonieri și, ca atare, pot fi considerate forme primitive de pseudo-organizare etică. Zidul de netrecut între statul rus și societatea sa civilă a determinat-o treptat pe aceasta din urmă să adopte ponyáteeya ca înlocuitori pentru un sistem legal și etic formal.

Deoarece legea este privită în Rusia ca o manifestare a violenței statului, ponyáteeya sunt în schimb apreciate ca fructe ale libertății oamenilor. Această percepție stă la baza reacțiilor rusului obișnuit de astăzi. Aceeași realitate împiedică orice dialog cu Occidentul atâta timp cât acest dialog este dus cu un străin pentru ruși.

În mod curios, societatea occidentală a aflat de mult timp de sistemul ponyáteeya, dar a luat-o în mod eronat ca o figură de stil artistic, mai degrabă decât o reflectare directă a modului de viață rusesc. Occident a aflat de asta prin lucrările lui Alexandru Soljenițîn, care sunt pătrunse de ideea de „a nu trăi prin minciuni” și „a trăi prin conștiință”. Cu toate acestea, Occidentul nu a realizat niciodată că aceste idei nu erau un vis utopic, ci o realitate vie care reflectă abaterile etice ale societății de la sistemul legal și etic formal.

Deoarece ponyáteeya nu fac parte din legea formală și etica, rușii sunt a priori ostili oricărui stat care este privit ca un vehicul pentru suprimarea voinței și libertății oamenilor. În consecință, o societate bazată pe ponyáteeya este în mod natural înclinată către vólnitsa lui Bakunin, o anarhie socială care pare foarte anormală în ochii occidentalilor moderni.

Cu toate acestea, cu această atitudine anormală juridică și etică trebuie să se confrunte Occidentul, atitudine existentă și în părțile de est ale Ucrainei. Aici, o populație preponderent rusă, de îndată ce a simțit slăbiciunea statului ucrainean, a demolat de bunăvoie instituțiile sociale existente și le-a înlocuit cu o anarhie sălbatică. Sprijinul militar venit din Rusia a dus situația până la absurd, în care oameni aparent normali își distrug cu ardoare propria securitate socială și bunăstare în numele unor noțiuni răsturnate de dreptate și conștiință.

Pentru societatea occidentală este crucial să înțeleagă că ponyáteeya care domină cuvintele și faptele rușilor obișnuiți nu au nimic de-a face cu etica și morala în sensul obișnuit al acestor cuvinte. Sistemul etic al societății moderne occidentale își are rădăcinile în conceptul platoniс eidos, manifestări singulare ale noțiunilor universale, care din punct de vedere moral sunt întruchipate în afirmații necondiționate precum „a ucide este rău”, „a ajuta pe cei slabi este bine”, „a fura este rău”, etc.

În rusă ponyáteeya nu lasă loc pentru moralitatea abstractă, necondiționată, deoarece ponyáteeya sunt derivate direct dintr-o dihotomie tribală arhaică dintre „Noi” și „Ei”. După cum am subliniat mai devreme, ponyáteeya au fost împrumutate de societatea civilă din mediul criminal care nu recunoaște decât „băieții noștri” (în argoul rusesc — patsaný) și „străini” (lóhy). În consecință, întregul cod etic este construit pe o regulă simplă: tot ceea ce este bun pentru patsaný (noi) este moral și tot ceea ce este rău pentru lóhy este bun pentru patsaný și, prin urmare, este și moral.

Dacă ceva dăunează patsaný, trebuie să ne ridicăm și să luptăm. Dacă din cauza acestei lupte lóhy (ei) suferă, aceasta este problema lor. În consecință, nu poate exista nicio remușcare, nici un regret, cu atât mai puțin o îndoială că o astfel de etică ar putea fi defectuoasă.

În conformitate cu această patsaný ca Weltanschauung, anexarea Crimeei nu poate fi în niciun caz considerată lipsită de etică sau imorală. Dimpotrivă, rusul obișnuit consideră această anexare extrem de plauzibilă: în ochii lui ea restabilește dreptatea. De ce? Pentru că cea mai mare parte a populației din Crimeea sunt etnici ruși (patsaný = al nostru!) care nu vor să trăiască în Uniunea Europeană „pervertită, tolerantă, a homosexualilor” împreună cu „fasciștii de la Kiev”, și vor, în schimb, să se întoarcă în Uniunea Sovietică, versiunea a II-a, pe care Putin o construiește astăzi!

Deoarece voința „băieților noștri” este plasată deasupra eticii abstracte a „străinilor”, rușii nu numai că au anexat teritoriul ucrainean, ci și l-au justificat „moral”. Patsaný din Crimeea se simt fericiți cu patsaný din Rusia continentală? Altceva nu contează. Acesta este „moral”, orice altceva este „imoral”. Și dacă toți acești «gayropeans», «american pindosy», «fascist ukrs» și alți «străini» sunt cumva nefericiți, atunci aceasta este propria lor problemă.

Ei bine, asta este realitatea, din păcate. Întrebarea este cum să o înfrunți și cum să lupți. Cel mai scurt răspuns este: schimbă limba! Acesta este singurul mod de a reveni nu la punctul de dinaintea anexării Crimeei, ci la acel moment tragic din istorie când Rusia a pierdut un sistem etic normal și l-a înlocuit cu ponyáteeya.

Scopul strategic al societății occidentale nu ar trebui să fie pedepsirea Rusiei, sugrumarea ei cu sancțiuni sau urmărirea răzbunării pentru comportamentul său nerezonabil. O astfel de politică este impracticabilă pe termen lung și nu va face decât să împingă Rusia către o rezistență sporită și resentimente față de presiunile externe. În cele din urmă, scopul este de a readuce statul și societatea rusă la normalitate.

Această normalitate nu se găsește în politică sau economie, ci în ETICĂ ȘI MORALĂ. Iar inamicul principal aici este codul ponyáteeya. Cheia succesului în lupta împotriva ponyáteeya constă în noțiunile relevante pentru etica rusă în sine. Orice referire la „încălcarea legilor internaționale” și „nesustenabilitatea morală a anexărilor” este sortită eșecului. Deoarece ponyáteeya este singura limbă pe care o înțeleg rușii, Occidentul trebuie să folosească aspecte ale acestei limbi în discuțiile sale cu Rusia dacă dorește să fie eficient.

Occidentul ar trebui să aibă două ținte: în primul rând, este esențial punem în evidență faprul că autoritățile ruse actuale pleacă de la noțiunea de „băieții noștri”, în al doilea rând să arătăm dovezi ale furtului și corupției lor flagrante, ale negocierilor în culise și ale trădării directe ale intereselor poporului rus. În al doilea rând, este important să îi explicăm lui patsaný (rușilor) că respectarea legilor și normelor internaționale este în interesul lor, deoarece aceste legi și norme nu contravin propriilor reguli.

În ciuda tuturor diferențelor dintre civilizații, numitorul comun rămâne același – fericirea familiei și a poporului tău. Divergența începe atunci când codul ponyáteeya îi determină pe ruși să caute fericirea în detrimentul celor din jur, în timp ce civilizația occidentală a evoluat până la punctul în care satisfacția reciprocă a tuturor părților este considerată cea mai bună soluție. Nu pentru că occidentalii sunt excesiv de altruişti, ci pentru că este cea mai sigură şi de durată cale de ieşire dintr-un conflict de interese.

Acest numitor comun creează premise pentru transmiterea adevărului, evident pentru Occident și estompat de propagandă către ruși. Acest adevăr constă în faptul că Rusia nu va atinge nici fericirea, nici bunăstarea materială în timp ce este izolată și în conflict cu restul lumii. Trăind o existență mizerabilă — probabil. Trăind o viață normală și satisfăcătoare – foarte improbabil.

În mod curios, sarcina probei în acest caz nu este atât de zdrobitoare pe cât ar părea. Singura sursă de bunăstare a Rusiei astăzi sunt materiile prime. Principalii cumpărători ai acestor materii prime sunt țările occidentale. Chiar și China cumpără petrol și gaze rusești în scopul fabricării de bunuri care sunt în mare parte consumate de Occident. Cu alte cuvinte, prosperitatea Rusiei se termină odată cu reticența occidentală de a cumpăra materii prime din Rusia. Propaganda de la Kremlin neagă acest pericol, înfățișând dependența Occidentului de gazul și petrolul rusesc ca fiind insurmontabilă. Dar nu este adevărat. Revoluția în sursele alternative de energie ar putea face ca materiile prime rusești să fie redundante într-un interval de timp scurt.

Pentru a înrăutăți lucrurile pentru Rusia, ea nu poate supraviețui singură fără tehnologiile occidentale. Decalajul științific a atins de mult timp un punct fără întoarcere, nu atât din cauza unui zbor devastator de „creiere” de un sfert de secol, cât din cauza reticenței Rusiei de a reproduce aceste „creiere”, adică de a avea grijă de sistemul său educațional și de a avea grijă în mod corespunzător, pentru a sponsoriza cercetarea și dezvoltarea. Aceasta este probabil cea mai gravă consecință a faptului că statul pariază totul pe o singură carte – aceea a vânzărilor în străinătate a materiilor sale prime.

Toate aceste fapte Occidentul ar trebui să le transmită zilnic societății ruse cu răbdare, insistent și cu fermitate, în loc să repete mantra inutilă a „inacceptabilității încălcării legilor internaționale”. Altfel, cu cât rușii aud mai mult despre „comportamentul lor lipsit de etică”, cu atât ei înșiși își vor repeta propriile mantre „traiul prin conștiință” și „ridicarea-din-genunchi”.

(Trad. I. Airinei)