Acad. Jean ASKENASY: La plecarea în neființă a lui Dinu SĂRARU

25.03.2024

Am aflat acum căteva minute de la Dl. Ovidiu Enculescu despre plecarea în neființă a prietenului Dinu Săraru.

A fost declarat exponent al protocronismului în raportul parlamentului din 2007, fenomen cunoscut în bolșevism, care i-a înlocuit pe inventatorii radioului și telefonului Marconi și Bell cu personalități dubioase, pentru simplul fapt că au acceptat aceste inadvertențe. Reluarea tezei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu despre dinastiile princiare medievale din Țara Românească și Moldova cum că descindeau dintr-o castă dacică din vremea lui Burebista, precum și apariția cărții lui Nicolae Densușianu ,,Dacia Preistorică,” dau protocronismului autenticitate și oferă podiumul pentru dezvoltarea dacomaniei și tracomaniei.

Într-una din zilele anului 1974, an în care puterea dictatorială a semizeului Carpaților, Nicolae Ceaușescu, atinge apogeul, apare în librării, cartea lui Dinu Săraru,,Niște Țărani”. Cartea descrie ziua în care căteva sute de țărani sunt convocați de către doi ofițeri de securitate. Între țăranii convocați, se află și eroul romanului Năiță Lucian, persoana în care Dinu redă pe consăteanul său din Slatioara. Dinu descrie ,,Cu toții stau nemișcați în jurul celor 2 securiști, sub ploaia măruntă și mirosind a câine și păr de vacă, înecăcios și mucegăit, sunt toți urâți, că țăranul nu e frumos decât la horă, la nuntă și la botez, și vre-o petrecere, de Sfăntul Dumitru cum ar veni. Că după ce trece și hora și nunta și botezul, țăranul nu mai are timp să fie frumos, se ia cu viața, cu treburile, cu vai de capul lui, mai vin și niște copii, fuior, unul după altul, și le e foame, și dracu mai știe ce le e, că dacă-ți mai moare și un bou, s-a ales praful de viața ta”.

Dinu rămâne acel PATRIOT ROMÂN care, trăind într-o perioadă de dictatură a proletariatului ajunsă la apogeu, își exprimă în această carte dragostea sa, fără hotar, pentru țăranul român. El reușește să o facă într-o perioadă în care ținta partidului comunist, al cărui membru era, este de a-l idealiza pe proletar și de a-l transforma pe țăran în proletar industrial. Datorită indiscutabilului său talent pentru polemică, sarcasm și ironie, Dinu Săraru reușește să denunțe atrocitățile petrecute în lumea satului în epoca colectivizării forțate, de către securitate. Dinu opune imaginii ofițerilor de securitate, imaginea unor ființe imaculate sufletește, întristate de înstrăinarea pământului strămoșesc și frământați de ziua de mâine. Slova țăranului lui Dinu Săraru, spre deosebire de cea a lui Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu și Marin Preda este o slovă autentică a țăranului din Slătioara, Olari sau Fometești. Mesajul lui Dinu Săraru este captat cu brațele deschise de public, cineaștii aduc pe ecran filmul Vănătoare de Vulpi și oamenii de teatru aduc pe scenă Niște Țărani în regia Cătălinei Buzoianu, piesa este jucată cu casa închisă timp de 9 ani.

În anul 1977, cetățeanul român trăiește între ciocanul secretarului de partid și secera ofițerului de securitate. Proletcultismul abundă în poetică și proză. Nimic și nimeni nu dă de bănuit că peste 13 ani revoluția din Decembrie va schimba cursul istoriei în România. Dinu Săraru membru al partidului comunist, este numit în anul 1977 directorul Teatrului Mic și al Teatrului Foarte Mic. Se înconjoară de o elită actoricească Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, Dinu Manolache, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Ioana Pavelescu, Tatiana Iechel, Rodica Negrea, Mitică Popescu, Dan Condurache, Gheorghe Visu, de regizori de talent, îi amintesc doar pe Cătălina Buzoianu și Purcărete, iar ca autori ai repertoriului teatrelor, îi amintesc pe Cehov, Moliere, Ibsen, Shakespeare, Luigi Pirandello, Mihail Bulgakov și Alexandre Dumas. Realizează turnee în Polonia și Israel.

Teatrul Mic aduce o altă viziune în regimul comunist al vremii, pe care numai un om de partid și-o putea permite, bine înțeles, riscându-și libertatea. Inteligența, talentul și umanismul lui Dinu Săraru, împreună cu emblematica sa ironie și cu o șurubărie partinică de suprafață, oferă spectatorului, în plină perioadă de dictatură proletară, iluzia unei desprinderi de realitate, un moment de deconstruire in sensul lui Derrida, în care spectatorul plonjează într-o altă lume, o lume narcotizantă a fantasticului și absurdului, în care imaginea secretarului sau secretarei de partid, se spulbera pentru câteva zeci de minute.

Activitatea prolifică ca director al Teatrului Mic între anii 1977-1990 îl impun pe Dinu Săraru, pe plan teatral și cultural ca realizatorul unei breșe în proletcultism. Dinu Săraru se dovedește a fi un democrat și nu un doctrinar exponent al dictaturii comuniste. Dinu Săraru este un patriot român prin care sociologia perioadei comuniste înregistrează “Sindromul Sărindar”, fenomen social caracterizat prin lipsa de bilete de teatru, prin cozile care începeau la Capşa, până la casa de bilete din Sărindari, prin instalarea la coadă de la 12 noaptea, unii veneau cu chitara alții cu corturi sau umbrele, se așezau în jurul chitaristului, și așteptau până la 7 dimineața, când venea casiera. Numai pentru aceste două momente din viața sa, și anume “13 ani la teatrul Mic” și cartea Niște Țărani, Dinu Săraru își înscrie prezența în istoria teatrului și literatura române.

Fiei memoria binecuvântată!