AFnewsCU SECOLUL LUI RADU TULUPCĂ, PRIN DURERILE DIN SIBERIA ȘI BUCURIILE DE ACASĂ
Până la urmă, Valentina a acceptat să ne întâlnim. Dar vocea mi s-a părut obosită, nici pe departe bucuroasă de interesul ce îl manifestam față de tatăl ei. Puteam s-o înțeleg. Rar cine în zilele noastre are în casă o asemenea comoară. Anul acesta, în luna februarie, tatăl ei, Radu Tulupcă, a împlinit sutarul și, desigur, sărbătoarea s-a lungit, cu multă agitație în familie. L-a felicitat lume de tot felul – începând de la primarul Ostriței, neamurile toate și până la vecini… Casa a fost mereu plină, au venit jurnaliști de la televiziune, de la ziare, l-au filmat, l-au pus să povestească, mai ales că acest om al centenarului are un destin de poveste, fiind printre puținii supraviețuitori ai deportării românilor în acea groaznică noapte de iunie a anului 1941.
Și iată la câteva luni după faimosul eveniment, când părea că valul s-a liniștit în jurul tatălui ei, m-am trezit și eu cu interesul. Fire delicată, după cum am înțeles de la prima privire când am văzut-o, Valentina mi-a răspuns la telefon, cerându-și scuze că e prinsă în multe treburi, dar s-o mai sun ca să fie pregătită. A doua zi, duminică după amiază, mă aștepta la poarta tatălui ei. L-am găsit pe moș Radu gătit ca un flăcău – cu cămașă brodată, pălărie… În casă nici urmă de anturaj bătrânesc, de acea atmosferă apăsătoare a locului unde își duc zilele oamenii care stau mai mult la pat. Povara celor o sută de ani nu e ușoară pentru făptura lui aeriană. Obosește repede, se mișcă greu, aude prost, dar nu se lasă de ce i-a mai rămas drag în viață. Iese până în ogradă să arunce câteva boabe la porumbei. A avut mai demult o mândrețe de hulubași de elită, căzuți pe rând unul câte unul în ghearele unui motan rătăcit prin ograda lui. După scârba ce-a tras-o, nu putea suferi neam de mâță pe lângă casă, iar pentru alinarea ochilor nepotul Serghei i-a adus câțiva hulubi obișnuiți. În casa bunicului înnoptează Serghei, iar mamă-sa, Valentina, vine în fiecare zi, având grijă de mâncare și de buna rânduială. Cu acest nepot lângă el, muzicant de nota zece, moșul nu știe de urât. La sărbătoarea centenarului n-a trebuit să-nămească lăutari, Serghei înlocuind cu acordeonul și alte instrumente o întreagă orchestră.
Vocea și memoria tatălui acum e fiica Valentina, ea povestind de-a fir în păr celor interesați de istoria vieții familiei lor tot ce știe de la bunica Pachița și de la părinți. S-a născut acolo în depărtări de gheață, avea numai trei ani când a venit la Ostrița, la casa părintească a tatei. Parcă își mai amintește o sobă albă, dată cu var, o sfoară deasupra cuptorului cu rufe la uscat, o cădere din leagăn, un câine cu care alerga prin pădure. Totuși, nu e sigură dacă sunt amintirile ei sau o rememorare din poveștile bunicii.
Când o ruga să-i spună o poveste, bunica Pachița își ștergea mai întâi lacrimile, apoi începea: „Vino lângă mine, să nu ne audă nimeni, eu îți spun povești adevărate, de care nu ai să auzi la școală, nu ai să citești în nicio carte…”. Și începea să-și doinească jalea după bărbatul Costache, încremenit cu somnul în Siberia. Putea să rămână cu taică-tu, cu Radul nostru acasă, dar a venit după mine, nu l-a lăsat inima să se lepede de nevastă. Presimțind că vor cădea printre primele jertfe ale deportărilor, după ce feciorul Vasile a trecut clandestin granița, Costache cu fiul Radu s-au ascuns la un vecin în șopron. Când au început să umble „stribocii” din casă-n casă, ascunzișul lor deveni periculos și s-au furișat prin văgăuni, în câmp. Bărbatul era încrezut că femeile vor fi cruțate, că, în lipsa sa, nu se vor atinge de o sărmană ca Pachița. În apocaliptica noapte în casa lui Costache Tulupcă a fost găsită numai gospodina. Vizitatorii nocturni au luat-o în răspăr ca să le spună unde-s cei doi. Ea tăcea, s-o fi omorât că tot nu le-ar fi spus nimic. Însă chiar de le-ar fi arătat ascunzișul, totuna n-ar fi fost lăsată la vatră. Au luat-o cu mâinile goale, numai cu ce avea pe ea. Trenul cu nefericiții scoși din casele lor a stat câteva zile în gara din Cernăuți, până când vagoanele fură ticsite cu noi și noi năpăstuiți. Cineva din cunoscuți a zărit-o pe Pachița la geamul unui vagon, umflată de plâns. Costache și Radu, venind pe furiș acasă, au înțeles ce s-a întâmplat, le-au spus și cei care au văzut-o în gară, că Pachița tare plânge. Nu i-a lăsat inima să se ascundă mai departe. Bătrânul socru al lui Costache a înhămat calul, a pus în căruță ce avea pe acasă de-ale gurii, câteva haine și, cu sufletul sfâșiat de durere, și-a adus ginerele și nepotul la gară.
În trei toată durerea și teama de necunoscut erau parcă mai ușor de suportat. Nu știau unde-i duce trenul, dar înțelegeau că îi apropie tot mai mult de moarte. După o săptămână de drum, un evreu a găsit un petic de ziar și le-a citit că la Cernăuți s-au întors românii. Ce bucurie putea să le aducă această veste, când ei erau pe-aproape de Ural?! Au coborât după Novosibirsk, la fluviul Obi. Până și-au înjghebat un bordei al lor, au trăit la doi bătrâni care nu aveau ce împărți cu ei, căci singuri își duceau zilele mai mult flămânzi. „Bunicul era un fumător pătimaș, schimba pe tutun ultima felie de pâine. N-a rezistat mult, la un an și-a dat sufletul în toiul iernii, spre nenorocirea celor care se mai mișcau. Tata, având atunci 16 ani și fiind mult-puțin în putere, a săpat gropile la mulți din românii noștri morți acolo. Dar pentru părintele său nu avea putere. S-au adunat câțiva tineri cu târnăcoapele, însă gheața era de nepătruns. Atunci au adunat ramuri uscate și au aprins un foc mare, menținându-l până s-a topit gheața. În ziua ceea, din cauză că n-au ieșit la lucru, au rămas fără porția de pâine”, rememorează Valentina frânturi din poveștile bunicii.
Prima iarnă a fost cea mai strașnică. Fericirea avea pentru ei gustul unui cartof degerat găsit pe câmp. Cine a ieșit în primăvară, s-a salvat, ajungând peste ani să calce iarba de-acasă. Bunica îi povestea că o năpădea plânsul când vedea urzici. Radu lucra la tăiat pădure, ea păștea o cireadă de viței. Își cususe un buzunar în dosul hainei și, cu riscul de a înfunda pușcăria, ascundea câte un pumn din făina pe care o primea pentru hrana vitelor. Pe lângă bordeiul lor era destul pământ. Și-au făcut o grădină, primăvara au pus cartofi, următoarea iarnă fiind mai ușoară. Radu era trimis la cele mai grele munci. Câțiva ani a fost poștaș, străbătând prin taiga pe jos câte 50 de kilometri numai într-o singură direcție. Locurile erau mlăștinoase, trebuia să meargă cu mare atenție, căci la orice pas putea fi înghițit de hăul mlaștinilor. Îngeri păzitori îi erau doi câini – Borzik și Umka, ei însoțeau prin hățișurile taigalei, ferindu-l de moarte. La jumătate de drum înnopta într-o căsuță din pădure. Dormea cu pușca sub cap. Când auzea la fereastră urlet de fiară, trăgea un foc de armă, alungând haita de lupi. La locul de unde lua poșta se oprea pentru o noapte la frații Samoilă, deportați și ei la marginea lumii. Apoi făcea cale-întoarsă, maică-sa așteptându-l de fiecare dată ca de la război.
Trăiau cu ziua, nu credeau că se vor întoarce la locurile natale. Timpul trecea, ei trăiau în ciuda morții, a foamei, a gerului cumplit… Din adolescentul de 16 ani, câți avea când a fost ridicat de-acasă, Radu se făcuse flăcău tomnatic. La vârsta de 29 de ani s-a însurat cu Ecaterina, o siberiană dintr-o familie numeroasă.
„Cred că și familia mamei se trăgea din „dușmani ai poporului”, pentru că l-a înțeles pe tata, l-a urmat peste tot, a îndrăgit obiceiurile noastre de acasă. După ce ne-am întors în 1957, spre deosebire de alți ostriceni deportați, am avut norocul să intrăm în casa părintească a tatei. În cei 16 ani de surghiun aici a trăit soția fratelui său, Vasile, cel fugit în România”, povestește Valentina.
Istoria unchiului ei, Vasile, este nu mai puțin dramatică. Odată cu începerea războiului, el a revenit acasă, crezând că întoarcerea românilor e pentru totdeauna. Ca să nu fie înstrăinat cuibul lui Radu, s-a așezat cu traiul la casa părintească. După a doua ocupație sovietică nu a mai încercat să evadeze. Își găsise un serviciu la Cernăuți, lucra în construcții. Într-o seară veneau acasă cu prietenul Ionică Ivaneț, pe jos. În drum, pe la pod, le-a ieșit în cale necuratul în pielea lui Damian, un tip rămas până astăzi cu nume de rea faimă la Ostrița. Tinerii au sărit la el, acuzându-l că din cauza lui le-au fost înstrăinate neamurile în Siberia. Mai ales, nu s-a reținut Ionică Ivaneț, cu părinții și toți frații deportați. Din șapte suflete, acasă s-a întors numai soră-sa Dochița. Ciocnirea de pe pod nu s-a încheiat numai cu ceartă. Ionică i-a tras o palmă zdravănă trădătorului coadă de topor. A urmat plângerea lui Damian că s-a comis atentat în grup la viața omului puterii sovietice. Vasile și Ionică au fost judecați la 25 de ani de pușcărie, fără cercetări și dreptul de apărare. Judecătoria se afla la Cernăuți, în clădirea Bisericii Catolice. De acolo au fost scoși cu cătușe la mâini și picioare, de parcă făcuseră moarte de om. N-au stat tot termenul, fiind eliberați în 1956, după ce au scris plângeri la instanțe superioare și s-a dovedit că au o comportare exemplară. Mărioara, fiica lui Vasile, povestește că tatăl ei, din mare dor de casă, îndeplinea câte trei norme pe schimb. După nouă ani, la 8 martie 1956, „bătăușii” au fost eliberați, frații Radu și Vasile ajungând cam în aceeași perioadă la vatră.
Ecaterina, tânăra soție a lui Radu, s-a acomodat ușor la legile pământului românesc. În scurt timp ostricenii au și uitat că Radu lui Costache Tulupcă a adus o rusoaică. Limba română s-a lipit strâns de ea, nevasta îmbrăca portul național românesc, iubind tot ce-i era drag bărbatului. Radu se dădea în vânt după cai, lucra pe căruță la fermă, ținea un cal al său acasă. Odată s-a lăsat convins să se interneze la spitalul pentru veteranii de război din Cernăuți. Fiica Valentina i-a sugerat mamei să vândă calul cât tata nu-i acasă. „Doamne ferește, și-a făcut cruce Ecaterina, ne aprindem paie-n cap, știi cât de mult iubește el caii”. Până la urmă, când i s-au împuținat puterile, Radu a renunțat de bună voie la murgul său. N-a zis nimic nici când s-a trezit fără „cucoana” capră în ogradă. Laptele de capră îi era elixirul longevității. „Fată dragă, strigă într-o zi la Valentina. Uite ce iarbă bună prin ogradă, de ce nu scoți capra la păscut?”. Cu inima-n călcâie Valentina a recunoscut că „a plecat capra la alți gospodari”, auzind spre marea ei mirare: „Bine a făcut capra noastră”. Fiicei nu îi era greu s-o țină, însă i se rupea inima când se gândea la iezii care vor fi sacrificați, nu-i intra bucățica în gură. Are grijă să-i gătească tatălui tot ce-i poftește sufletul, și lapte de capră poate să-i găsească dacă îi vine dorința…
După moartea mamei, Valentina a preluat toate grijile gospodăriei părintești. De la 2 decembrie anul trecut, când s-a oprit inima măicuței, poartă haine negre. Încă nu le poate lepăda, dar și în negru chipul ei emană lumină.
Adaugă un comentariu