AFnewsGeta Lipovanciuc: În tâmâia unei clipe sublime
În această lume, unde tot mai mulți dintre noi nu prea găsim, din păcate, timp, să dăruim altora clipe din viața noastră, timpul ajungând a fi cel mai mare Dar, însă și cea mai teribilă valută a acestei dimensiuni galactice, sunt și oameni care transformă timpul nu în bani, ci în Lumină, dăruită altora, căci doar din ce dărui poți crește. Un astfel de suflet, care este prin definiție Lumină și care se jertfește definitiv și necondiționat, ca generațiile viitoare să ia din Lumina cunoașterii și a trecerii noastre pe aici, este arhicunoscuta ambasadoare Iuliana Gorea-Costin. Un Om cu har desăvârșit, cu o înțelepciune molipsitoare și cu o infinită omenie, care-i umple și cele mai minuscule capilare ale personalității. Un Om citit, care știe să adauge în plinul ei vas alchimic – inima – multă iubire, blândețe, gentilețe, răbdare, creând un melanj, care se numește compasiune, milă, înțelegere și iertare, toate acestea, luate împreună, având puterea de a deschide ușile sufletelor, fiind deasupra iubirii.
Într-o atmosferă de basm, cu oameni minunați, cu multe personalități în ale scrisului, cu numeroși membri ai UZPR, în data de 4 septembrie 2025, la Biblioteca Municipală „B.P. Hașdeu”, s-a însușit lecția Iubirii de semeni, a Prieteniei și a Dăruirii supreme, eveniment moderat și organizat de Victoria Fonari, președinte al UZPR, Filiala Chișinău. Prezentarea volumului „După ani de înstrăinare…”, și, în special, a cărții „Eugen Doga. Timpul – arbitru suprem”, din proiectul „Eugen Doga – mergând după soare”, muncit sisific de autoarea Iuliana Gorea-Costin, a fost o adevărată revelație. Discursul scriitoarei a cucerit privirile, reușind să surprindă esența unui om, a cărui muzică a trecut dincolo de granițe, dincolo de timp, atingând sufletele tuturor, în cele mai profunde colțuri. Prin cercetarea atentă, prin pasiunea evidentă cu care a abordat fiecare capitol, a făcut mai mult decât o simplă biografie: a creat o punte între generații, între istorie și prezent, între artă și oameni. Am găsit în cei doi ochi, atât de triști, multă lumină, multă pace și o tihnă asemeni tăcerii răstignite pe Golgota. Discursul, rostit cu atâta grijă, ne-a fost cuminecătură, l-am simțit ca pe o oglindă a Divinității, care știa, mai bine ca oricine, să citească în adâncurile firii umane. Pentru un astfel de Om, cu dragoste pentru aproapele, timpul nu poate și nici nu dorește să folosească vreo armă, acest suflet drag rămânând cu aceeași neprihănită iubire pe retină, pentru totdeauna.
Onorându-l pe artistul Doga, pe parcursul celor câteva ore, a fost onorat visătorul care a refuzat să tacă, s-a amintit despre omul care a compus nu din ambiție, ci din dragoste, s-a vorbit despre puterea unui suflet care ne-a dăruit nu doar muzică, ci o lume întreagă, în care inima poate respira. S-au ținut discursuri de înaltă ținută, s-a amintit despre cel care nu a compus muzică, ci a desenat iubirea, a plămădit dorul, a înscris în sunet ceea ce cuvintele nu pot rosti. S-a amintit despre faptul că acest Maestru al notelor și al armoniei nu a fost doar compozitor, ci poetul nevăzut al sufletului românesc, arhitectul unei lumi unde emoția curge lin, ca o apă vie, prin fiecare arc de violoncel, prin fiecare vals, prin fiecare linie melodică ce pare scrisă cu pana îngerilor. I-am ascultat muzica, care a răsunat pe final, am închis ochii și nu mi-am simțit prezența în același loc: am dansat cu amintirile, cu tinerețea părinților, cu speranțele pe care nu le-am uitat, am trăit muzica lui, care nu ne înconjoară, ci ne locuiește.
Oare realizăm cu adevărat cât de fericiți suntem, că avem în preajmă astfel de contemporani? În acest veac, în care zgomotul devine tot mai greu de separat de muzică, unde graba ne ferește de frumusețea clipelor, iată că există acest nume, care nu doar că a rezistat vremii, ci a transformat-o în artă: Eugen Doga – un Om, o vioară a timpului, o inimă care scrie în sunet și pictează pe zidul eternității. Maestrul Doga nu a compus muzică pentru sine, ci, mai ales, a compus pentru oameni, fiind dovada vie că muzica adevărată nu are nevoie de traducere, nu are granițe și nu cunoaște moarte. Și la acest eveniment superb, visătorul Eugen Doga a atins pianul inimilor noastre, timpul a stat în loc, iar noi, cei prezenți, pentru o clipă, am devenit mai buni, mai curați, mai aproape de ceea ce am fost creați să fim. În lumea noastră, adesea surdă la frumos, am avut curajul să cântăm și să învățăm din nou cum se simte o inimă care tresare. Astfel, cavalerul frumosului și păstrătorul unei sensibilități care nu trebuie să moară niciodată va rămâne pentru totdeauna pod temeinic între Basarabia și România, între clasic și modern, între inimă și minte.
Ferice de cei care știu să dăruie din tot ce au, pentru ca alții să crească! Ferice de inimile deschise, care știu a nu-și închide ferestrele și ușile nicicând! Ferice de cel care poate împărți aceeași pită, același gând, același strop al veșniciei cu semenii, pe care-i iubește, ca pe sine însuși! Reverență distinsei Doamne Ambasador Iuliana Gorea-Costin, pentru plămădirea excepțională a acestei bijuterii literare și pentru dăruirea absolută, întru dăinuirea Geniului muzicii românești – Eugen Doga! Alese mulțumiri pentru darul prețios pe care ni l-a oferit prin această carte dedicată Maestrului – o lucrare care nu doar că explorează viața și creația unui geniu al muzicii, dar și păstrează vie memoria unei lumi pline de sensibilitate, armonie și frumusețe. În paginile scrise pe murul neuitării, am redescoperit nu doar un compozitor, ci un spirit.
A fost o zi a neuitării, o zi de răpciune, în care s-a adus un omagiu nu doar muzicii de excepție, ci și valorilor umane pe care le-a promovat Maestrul: sinceritatea, frumusețea, echilibrul și dragostea. Marele Eugen Doga merita o asemenea lucrare și iată că i-a fost oferită. Pentru asta, suntem extrem de recunoscători! Îi mulțumesc acestui misionar divin, pentru că ne-a reamintit cât de important este să ne prețuim valorile, să ne cunoaștem rădăcinile și să celebrăm frumusețea autentică. Mulțumesc pentru lacrimile împlinirii care m-au copleșit și mi-au săpat în nisipul foii următoarele versuri:
Am răscolit prin tot ce mi se-arată,
În dur regret și-n dorul răstignit:
Să-mbrățișez cu dragostea-mi curată,
Tămâia clipei care te-a răpit.
Geta Lipovanciuc, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și membră UZPR
Adaugă un comentariu