Acad. Ioan-Aurel Pop: Limba și literatura română în liceu – încotro?

Oricine predă sau a predat în gimnaziu și/ori liceu, știe că există, între multele exigențe ale predării, învățării și asimilării, principiul respectării particularităților de vârstă. Nu se pot aborda, de exemplu, cu elevii, teme care sunt potrivite modurilor de lucru cu studenții. Un alt principiu se referă la organizarea și sistematizarea materiei, pentru ca toate conținuturile să fie exprimate cu claritate și preciziune, conform caracteristicilor stilului. Chiar și la literatură, organizarea materiei după gustul unuia sau al altuia dintre profesori ori după concepțiile unui grup, nu este de bun augur. Aceste exigențe nu au nimic în comun cu vreo ideologizare a disciplinei.

A fost clar pentru toată lumea că, după căderea comunismului, toate restricțiile ideologice prezente în vechile manuale de limba și literatura română trebuiau să cadă și, în cea mai mare parte, au căzut. Dar existau acolo și părți bune care trebuiau recuperate și continuate (multe prezente, de exemplu, în manualul clasic de „Limba și literatura română pentru clasa a IX-a”, elaborat de Nicolae Manolescu, Vladimir Gheorghiu, Nicolae I. Nicolae și Constantin Otobacu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1984, plus alte ediții). Ceea ce trebuie spus clar este că predarea literaturii în funcție de dezvoltarea ei istorică, de la simplu la complex, nu a fost „inventată” sub comunism, nu a fost o caracteristică a comunismului ca să devină, ulterior, o „metodă odioasă”. Predarea literaturii în această formă este o caracteristică a Epocii Moderne, de la raționalism și iluminism încoace, iar combaterea ei nu are legătură cu modernizarea materiei, ci cu anumite mișcări contemporane de „corectitudine politică” și de „anulare a culturii”.

În vârtejul schimbării, s-a căzut de acord, la finele anilor 1990 și la începutul anilor 2000, ca limba română să fie predată, la liceu, fără gramatică (?), iar literatura să fie reorganizată tematic și nu cronologic (?). Tot atunci, „s-au reorganizat” și istoria națională și istoria universală, după criterii anistorice. „Experții” se declarau aproape pe față „plictisiți” de vechile criterii care vizau organizarea sistemică a materiei, unele dintre aceste criterii fiind folosite și sub comunism, dar moștenite după o activitate laborioasă din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Disciplinele istorice au fost rebotezate (cu eliminarea vechilor denumiri de „Istoria României” și „Istoria universală”) în neutrul „Istorie” și transformate în sociologie istorică și politologie sau filosofia istoriei. Istoria nu a mai respectat criteriul diacronic și s-a studiat pe teme. Numele de „Limba română” de la clasele mici a fost înlocuit cu o găselniță de genul „Limbă și comunicare” (?), iar în predarea materiei s-a renunțat și aici la diacronie. Rezultatul a fost catastrofal, în sensul că, după mai mulți ani, școlile și facultățile de profil au avut un feed-back negativ. Nu ascund faptul că toate acestea au venit și pe fondul globalizării și chiar al ideii greșite că Uniunea Europeană trebuie să fie o lume complet omogenă, nu atât fără regiuni specifice, ci fără națiuni. Or desființarea națiunilor nu o poate decide un om sau o instituție, fiindcă națiunile nu s-au creat prin legi juridice, prin patente imperiale sau hotărâri de guverne, ci în mod organic, prin evoluție istorică. Este drept că elitele politice și intelectuale au modelat și fortificat națiunile, dar nu le-au înființat ele sau – cum se spunea cândva la modă – nu le-au „inventat” ele. Având națiuni, avem, în chip natural, și literaturi naționale. Acest fapt este un dat, el nici nu pune și nici nu ridică lucrul, cum ar fi zis Cantemir. Nu voi înțelege niciodată de ce ar fi de rușine să existe literaturi naționale studiate la școală în maniera în care s-au format și dezvoltat ele. Ulterior, la facultățile de litere, viitorii profesori nu au decât să studieze și tematic literaturile, fiindcă ei au baza dezvoltării diacronice a domeniului lor.

Firește că școala se modernizează mereu și materiile trebuie să țină acest ritm major al schimbărilor. Dar limba fără gramatică și literatura fără tratarea sa în timp, „din cele mai vechi timpuri (la noi e vorba de finele Evului Mediu, iar Evul Mediu se sfârșește și în spațiul nostru în jur de 1550) până astăzi” își pierd esența și încetează să mai reflecte realitățile respective. Nu se poate studia, de exemplu, la tema „dragostea în literatură”, Mircea Eliade în clasa a XI-a și apoi, în clasa a XII-a, la tema „natura în literatură”, poezia „Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu. Mircea Eliade nu poate fi imaginat fără Heliade Rădulescu, fiindcă el nu a căzut cu hârzobul din cer. De asemenea, studiul teoriei literaturii rămâne esențial pentru clasa a IX-a, când trebuie să se înțeleagă, la un nivel superior față de gimnaziu, succesiunea curentelor literare (culturale): medievalism, umanism, raționalism, iluminism, romantism, realism, pozitivism, naturalism, simbolism etc. Tot aici, se cuvin definite stilurile, analizați tropii și figurile de stil, natura și structura unei analize literare etc. Această organizare a materiei e rezultatul unei munci de secole, făcute nu de comuniști, ci de marii teoreticieni ai culturii, literaturii și istoriei. Literatura română înseamnă, în primul rând, istoria literaturii, așa cum filosofia este istoria filosofiei. Nu putem schimba, de dragul modernității, al destructurării, al tratării contrafactuale etc., realitatea. Pe cine ar putea să deranjeze faptul că Grigore Alexandrescu este romantic sau că Hașdeu se plasează între romantism și pozitivism, cu o înclinație spre fantezie debordantă? Este complet neproductiv și chiar dăunător să facem din materie un mixtum compositum. Literatura veche are rolul și rostul ei. Firește, elevii nu vor avea de citit integral „Letopisețul Țării Moldovei” de Miron Costin și nici „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea” de Dimitrie Cantemir, dar ei trebuie să știe să definească aceste opere și să le încadreze în epocă, să simtă gustul epocii. Nici elevii din Anglia nu-l mai citesc pe Shakespeare cum făceau elevii secolului al XIX-lea, dar trebuie să știe de Shakespeare, de temele lui, de sonetele lui, de umanismul lui târziu. Aflăm că și acolo, în țările Occidentului s-a „modernizat” materia, dar cu ce rezultat? Renunțarea la diacronie, studiul cronologic al literaturii nu modernizează nimic, ci dă apă la moară unor mișcări reprobabile, precum „Anularea culturii” sau „Treziții”.

În concluzie, mulți specialiști și mulți profesori care au lucrat și lucrează în liceu consideră că nu restructurarea materiei după criterii aleatorii și extraliterare poate conduce la studiul serios la limbii și literaturii române, ci predarea judicioasă de către profesori și asimilarea serioasă de către elevi a temelor. Atractivitatea pentru elevi nu constă în titluri șocante și nici în restructurări de tip sociologic sau filosofic, ci în modernizarea expresiei, în predarea alertă, cu imagini în mișcare, cu emoție transmisă de profesori. Altminteri, oricum am face, curentele literare rămân tot ele, iar Eminescu rămâne și el ceea ce este. Doar că nimic nu se poate scoate din context, pentru orice disciplină și știință are componenta sa istorică, se dezvoltă în spațiu și timp. De aceea, este păcat să încercăm „ a turna în formă nouă limba veche și-înțeleaptă”, după criterii discutabile și după mode trecătoare.

Inovarea în predare se poate face doar în cadrul unor reguli. De la Amos Comenius încoace, de când pedagogia modernă și-a afirmat existența, se știe că în școală materia se organizează și după criterii didactice. Organizarea lumii trebuie să aibă ecou în organizarea materiei. La liceu, nu se pot face experimente de creativitate cu elevii decât în limite rezonabile, mai ales la cenaclurile literare sau în revistele literare. Școala intervine în haosul lumii și structurează aparenta dezordine. Profesorii sunt obligați să respecte realitatea, viața, iar viața se derulează în curgerea timpului. Literatura este o entitate în această curgere de demult spre noi, creațiile literare decurgând una din alta. Nu se poate imagina „epoca clasicilor literaturii” – nume devenit acum odios „toboșarilor vremurilor noi” – fără acumulările anterioare. De aceea, este o aberație să se studieze întâi Liviu Rebreanu și apoi Ioan Slavici, întâi Ion Minulescu (dacă nu cumva a încăput la „poeții minori”) și ulterior Vasile Alecsandri. De asemenea, studiul tematic al unora dintre motivele și creațiile scriitorilor, scoase din contextul lor temporal, fragmentează întregul și obturează imaginea de ansamblu. Scriitorii sunt entități în sine, personalități puternice, legate de civilizația în care au trăit. În acest spirit, predarea istoriei generale trebuie corelată cu istoria literaturii. În facultate este cu totul altceva. Acolo, cursurile seminarele speciale, cursurile tematice trebuie să fie la ordinea zilei, fiindcă studenții au, de când erau elevi, imaginea mersului, în timp și spațiu, al literaturii.

Demult, un junimist numit Alexandru D. Xenopol, reprezentant al Școlii Critice în istoriografia română, cu lucrări de teoria și filosofia istoriei publicate în Franța („Principiile fundamentale ale istoriei” și „Teoria istoriei”), credea că „științele” (în sensul de forme ale cunoașterii intelectuale), din punctul de vedere al specificului lor intrinsec, sunt de două feluri: de repetiție și de succesiune. Cele de repetiție sunt, în general științele numite în mod curent exacte, precum matematica, fizica, chimia, științele tehnice etc., în cadrul cărora sunt legi și teoreme clare și care nu au nevoie de o expunere istorică spre a fi înțelese. De exemplu, în chimie, nu am nevoie să știu neapărat când a apărut tabelul periodic al elementelor, ca să aflu structura apei, formate din hidrogen și oxigen și, dacă nu cred după prima experiență de laborator, pot să repet de atâtea ori descompunerea apei până mă conving că o moleculă de apă este formată din hidrogen și oxigen. La fel este în matematică: am mai multe metode ca să aflu că suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei și dacă nu cred, repet ceea ce se numește în mod curent Teorema lui Pitagora. Aceste fapte sunt la fel dincolo de spațiu și timp. În istorie și în literatură, de exemplu, lucrurile nu stau așa, fiindcă „faptele” sunt de succesiune, adică ceea ce s-a întâmplat odată nu se repetă. A schimba ordinea lucrurilor de dragul „originalității” și al „creativității” este complet greșit. Profesorul nu trebuie să predea în școală ceea ce le place elevilor, ci ceea ce presupune logica internă a disciplinei sale. Profesorul bun trebuie să facă plăcut elevilor orice le predă. Pot să fie plăcuți elevilor și cronicarii, și Cantemir, și Grigore Cârlova, și Titu Maiorescu, și Caragiale, și Urmuz. Dar nu putem invoca și evoca iubirea la Macedonski și apoi să ne întoarcem la Ienăchiță Văcărescu. Sau ar fi mai bine „să-i sărim” pe unii, mai ales pe cei care nu ne plac? Atunci ce mai rămâne din literatură? Oare latura culturii generale numită „literatură” nu trebuie să aibă rotunjime, nu trebuie să fie pe cât posibil întreagă? Dacă ar fi după „plăcere” nu am mai face școală deloc, fiindcă e mai plăcută joaca la vârsta copilăriei și chiar a adolescenței. Profesorul trebuie să explice elevilor de ce le-a plăcut Alecsandri oamenilor din epoca lui și de ce Eminescu l-a numit pe poetul de la Mircești „acel rege-al poeziei”. Plăceri avem în particular, dar școala nu trebuie să le dezvolte elevilor gusturile subiective ale unui profesor, ale unui critic, ale unui părinte. După peste patru decenii de profesorat, din care am câțiva ani și ca profesor de liceu, vă pot spune că am oarecare experiență și văd de mult timp și rezultatele predării, inclusiv ale predării selective și subiective numite „tematice”. Literatura română se dezvoltă în timp și spațiu, adică din secolul al XVI-lea încoace și în regiunea Dunării și a Carpaților. De ce să nu o știm așa cum a existat ea?

Opoziția față de schimbarea programelor și manualelor în acord cu specificul intern al disciplinelor are și o explicație practică pecuniară: anumite edituri și anumiți autori au elaborat manuale după criteriul tematic falimentar și doresc să profite de acest avantaj, să nu mai depună eforturi și bani pentru noi manuale. De aceea, editurile și autorii implicați în astfel de întreprinderi nu au cum să aibă credibilitate, fiindcă intră sub incidența conflictului de interese. Am primit și eu „sugestii” să fiu „înțelegător” și să mă pliez pe aceste realități deja existente, pe manualele pe care „s-a lucrat foarte serios”, în favoarea unor autori „foarte serioși” etc. Nu am nimic personal cu vreo editură ori cu vreun autor – instituții și profesori foarte serioși, într-adevăr – dar sunt convins că programele de limba și literatura română trebuie să fie în conformitate cu realitatea, nu cu gustul unora sau al altora.

Văd în comentariile unor preopinenți, care nu par să fi citit în detaliu programa aflată în discuție, teama de „naționalism” sau de „suveranism” – ca să nu mai pomenesc de alte năstrușnice „isme” invocate de unii ad-hoc – care s-ar cuprinde în felul diacronic de predare a literaturii. Teama acesta este absolut gratuită. Firește că, trăind în România, elevii fac literatură română, legată de spațiul în care trăiesc românii și de derularea istoriei românilor. La fel cum în România se învață literatura română, în Polonia se învață cea poloneză, în Ungaria cea maghiară, în Bulgaria cea bulgară și așa mai departe. Literatură globală nu există încă. Este drept că în timpul regimului comunist, în perioada de deschidere în care am avut eu șansa să-mi trec și petrec anii de gimnaziu și de liceu, am făcut timp de doi ani „istoria literaturii universale”, de la Eschil, Sofocle și Euripide până la Nathalie Sarraute  și Michel Butor. Erau, de fapt, mostre din literaturile naționale europene. Literatură europeană nu există și nu a existat decât, eventual, în Evul Mediu occidental, când limba culturii (a Bisericii și cancelariilor) era latina. Când s-a trecut masiv la limbile vernaculare în scris, prin secolele al XIV-lea – al XV-lea în Occident și al XVI-lea – al XVII-lea în zona central-sud-est europeană, literaturile au devenit în mod evident naționale. Firește, teme literare comune există destule, fiindcă sensibilitatea oamenilor este aproape aceeași, dincolo de orice frontiere lingvistice, dar specificul fiecărei literaturi este mai puternic decât elementele nivelatoare. Asta nu înseamnă că nu se pot face improvizații de europenism și în literatură, cum ar fi, de exemplu, „Natura în poezia europeană, de la Vergiliu până la Jacques Prévert”, doar că acesta ar fi un eseu și nu un conținut de manual. Într-un eventual manual de literatură europeană (s-au făcut deja demult încercări) tot studiul creatorilor și al operelor lor, în succesiunea curentelor culturale (și literare), ar fi cheia succesului. Așa că programele de limbă și literatură română din liceu nu au nimic cu „naționalismul” dacă respectă natura firească a dezvoltării creației literare, de la vechi spre nou și de simplu spre complex. Toate decurg unele din altele, la fel cum Eminescu nu este de imaginat fără generația pașoptistă, la fel cum pașoptiștii decurg din iluminiști și cum umanismul Renașterii imită inițial clasicismul greco-roman. Tratarea istorică nu este o „găselniță” de moment, ivită din extravaganțe accidentale, ci este o realitate impusă de realitatea dezvoltării lumii. Creația unui scriitor nu a ieșit din neant și nu are exclusiv valoare estetică, ci și socială. Sau, mai exact, ca să poată fi înțeleasă valoarea estetică (artistică) a unui scriitor, este necesară cunoașterea cadrului istoric în care acesta a trăit. În plus, orice scriitor este un univers și trebuie cunoscut ca atare, în întregimea sa și în epoca sa. Un bun profesor, chiar și atunci când predă un scriitor nepopular azi – într-o lume ghidată de inteligența artificială – el trebuie să-l facă plăcut, să-l facă, prin talent și dăruire, digerabil. Firește că este nevoie și de tratări tematice, libere pe deplin în cele 25% din ore aflate la dispoziția profesorului. Acolo se pot trata, după un studiu diacronic temeinic, și romanul filosofic sau fantastic în literatura română, și nuvela socială, și natura sau dragostea în poezie, și poezia de protest social, și dramele istorice sau schițele umoristice. Se poate „întoarce” creația literară oricum, dar, fără o idee sigură (inoculată în mintea elevilor) a succesiunii operelor literare și a autorilor lor, se ajunge la aberații.

Asta nu înseamnă că nu pledez pentru simplitate. Supraîncărcarea cu teme, opere, autori și concepte nu conduce decât la respingerea de către elevi a domeniului și la spaima profesorilor că nu vor „termina materia”. Ca să ajungă plăcută, literatura trebuie acceptată și asimilată, or goana prin materie ca să se poată respecta programa, inclusiv cerințele pentru bacalaureat, este păguboasă și-i îndepărtează pe elevi de disciplină. Mai bine să facem puțin și sigur (adică inteligibil pentru majoritate) decât mult și criptic (pentru masa elevilor). Cu cei care vor și pot se poate lucra mai mult, în plus, cum au făcut profesorii buni întotdeauna.

O programă modernă și manualele moderne de literatură română trebuie să fie un ghiduri flexibile pentru a crea capacitatea de explorare și nu enciclopedii de memorat. Dar eliminarea completă a memorării lipsește elevii de una dintre componentele inteligenței umane. Cultivarea memoriei înseamnă cultivarea inteligenței naturale în detrimentul celei artificiale. Nu se poate imagina inteligența fără memorie. Programele moderne trebuie să transforme elevul din receptor pasiv în participant activ la actul lecturii și al interpretării, oferindu-i instrumentele necesare pentru a fi un bun analist critic și eficient în lumea complexă de astăzi, pentru viitorul carierei sale. Analiza critică personală se poate face de către elev doar dacă are înmagazinată în mintea proprie creația literară de bază așa cum s-a derulat ea. Altminteri, elevul apelează la inteligența artificială și crede tot ce primește de-acolo de-a gata. De aceea, încercările de a moderniza programele și manualele prin renunțare la specificul disciplinelor, la natura lor intrinsecă – în cazul nostru la succesiunea curentelor culturale și la diacronie – sunt greșite și dăunătoare. Tratarea istorică nu înseamnă istorism, ci înseamnă încadrare în realitate, adică respectarea realității. Tratarea istorică nu are legătură directă cu tradiția și nu decurge din conservatorism, ci din felul în care e structurată realitatea. Așa cum viața omului nu începe cu maturitatea, nici literatura nu începe cu Urmuz și nici cu Marin Sorescu. Toate decurg unele din altele. Așa e făcută lumea. Istoria este viața oamenilor care au trăit în ceea ce noi numim trecut. Dacă disprețuim istoria disprețuim viața.